1940, E. A. Pora descrie, ca rezultat al propriilor cercetări, primul reflex coordonat apărut pe scară filogenetică la celenterate, demonstrând că originea sistemului nervos la acest nivel nu este aşa de simplă şi mai ales că, indiferent de structură, funcţionalitatea sa corespunde perfect cerinţelor organismului.

  Sub raport funcţional se admite că reglarea proceselor metabolice interne la fiinţele unicelulare s-ar face exclusiv prin proteine cu activitate enzimatică. La acest nivel nu se cunoaşte o structură nervoasă, după cum am mai menţionat. Pe trepte superioare de organizare a lumii vii apare o funcţie noua, dirijată de sistemul nervos al vieţii de relaţie, cu rol de integrare a organismului în mediul ambiant. Intervine acum o diferenţiere funcţională. O parte din sistemul nervos va prelua funcţiile vegetative, de importanţă vitală pentru existenţa individului şi care, ca mod de desfăşurare, au rămas în afara controlului raţional. Conştientei i s-au impus aceste funcţii doar ca trebuinţe, individul fiind gratificat pentru satisfacerea lor. Credem că ar fi fost un dezastru pentru biologie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de miliarde de celule ar fi trebuit să fie condusă conştient. Dar cum finalitatea speciei constă în autoconservarea şi perpetuarea sa, nu era posibil să se lase la discreţia unui individ dacă vrea sau nu să-i continue lanţul existenţei. Pentru acest motiv interesele speciei sunt atât de pregnant reprezentate prin instincte, iar lupta cea mare a omului, conştientizată, este purtată în domeniul lor.

  Intre conştientă şi instinct. O altă parte a sistemului nervos şi-a asumat funcţia de întreţinere a relaţiilor individului cu mediul. Din reflectarea la nivelul creierului a mediului intern şi extern rezultă procese psihice, adică fenomenul de conştientă. Cu alte cuvinte, din integrarea la nivelul sistemului nervos a informaţiilor primite din interiorul şi din afara organismului apare un comportament adecvat. Când sediul integrării îl constituie scoarţa cerebrală, comportamentul este numit raţional. Se ridica întrebarea: un comportament adecvat la niveluri de existenţă inferioare omului nu este raţional? Există totuşi o raţiune a speciei, de care am vorbit mai sus, iar specia este exprimată prin indivizi. Poate exista o populaţie raţională formată din indivizi iraţionali?

  Un grăunte raţional. Activitatea tuturor organismelor vii nu se desfăşoară la întâmplare, ci are un sens bine determinat, o logică interna chiar şi atunci când comportamentul lor nu are justificare din punctul de vedere al raţiunii noastre. Toate acţiunile lor sunt orientate spre rezolvarea scopului fundamental – auto-conservarea şi perpetuarea. Este un comportament instinctiv, bazat pe programe fixe, înnăscute, expresie probabilă a experienţei acumulate de specie. În afară de această condiţionare, considerăm că trebuie să existe şi posibilitatea de elaborare a unei conduite în funcţie de experienţa proprie a individului şi nu numai a predecesorilor săi. Nimic din universul cunoscut de noi n-ar putea prevedea toţi factorii faţă de care un animal va trebui să reacţioneze de-a lungul vieţii sale. De altfel, realitatea însăşi o confirmă: până şi plantele sunt capabile să memoreze unele experienţe la care sunt supuse de om. Dacă ambele tipuri de conduită nu urmăresc decât realizarea unei finalităţi "raţionale" – conservarea şi perpetuarea individului şi a speciei – înseamnă că fiecare individ poartă în sine un grăunte raţional, indiferent de locul său în ierarhia filogenetică. Fără îndoială că pe trepte inferioare de evoluţie comportamentul instinctiv este prevalent.

  La om, conştientă oferă posibilitatea de a se elibera în mare parte de sub imperiul instinctelor. Fiziologia umană nu va mai Fi condiţionata strict de mediul natu-ral. Graţie raţiunii constructive, omul îşi îmbunătăţeşte condiţiile de viaţă, îşi diversifică şi îşi optimizează posibilităţile de satisfacere a cerinţelor impuse de fiziologia sa. Conduita sa nu mai este dictată "orbeşte" de specie, ci constituie o rezultantă a condiţionării sale fiziologice, sociale, morale şi culturale. Modalitatea în care apar aceste conduite o vom mai discuta. Să ne oprim acum asupra unei alte faţete a dezvoltării filogenetice a sistemului nervos.

  Este sistemul nervos singura structură vie capabilă să prelucreze informaţiile? Funcţia de integrare în mediu, deci funcţia de decodificare a în formaţiilor venite dinăuntrul şi din afara organismului, apare prin sistemul nervos abia la metazoare, ca organisme aflate pe o treaptă mai înaltă de dezvoltare. Dar această funcţie nou apărută filogenetic înseamnă oare că era total absentă la matca iniţială a vieţii, respectiv la celula primară? Aparent, da; logic, nu. Apariţia plămânilor nu înseamnă absenţa funcţiei de respiraţie la protozoare şi observaţia este valabilă şi pentru alte funcţii. Ni s-ar putea replica prin aceea că apariţia ulterioară a organelor pentru vedere, auz şi gust nu implică prezenta lor la Paramaecium. Nu înseamnă prezenta lor, dar ele sunt reprezentate prin funcţia cililor vibratili şi prin proprietatea de excitabilitate a citoplasmei care, suntem de acord aici, nu necesită prezenta unei structuri nervoase.

  Am discutat mai sus că un sistem deschis – şi viaţa este organizată pe acest principiu – implică un permanent schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul. Fără acest schimb nu poate exista viaţă. Dar viaţa există şi la nivel monocelular; fără posibilitatea de a percepe informaţiile cu semnificaţie favorabilă sau nocivă din mediul ambiant, un protozoar nu ar fi rezistat la competiţia pentru viaţă. Aceeaşi observaţie este. Valabila şi pentru plante. O plantă execută operaţiuni chimice cu performante neatinse de om în laborator. Întreaga lume vie trăieşte pe seama plantelor, drumul de ia materia anorganică spre cea organică trecând prin frunzele lor. Începem să fim confruntaţi cu observaţii care par să ateste la plante existenta unor proprietăţi ce nu le cunoaştem decât la organismele înzestrate cu un sistem nervos.

  Noi considerăm că sistemul nervos, aşa cum îl cunoaştem, nu este singura structură capabilă să prelucreze informaţie la nivelul organismelor vii. Apariţia şi perfecţionarea pe care le găsim la om nu reprezintă decât o necesitate a unui substrat capabil să prelucreze informaţii de o complexitate proporţională cu structura şi fiziologia sa. Aceasta nu exclude posibilitatea ca pe trepte mai simple, prunare, de organizare a sistemelor biologice să existe alt gen de formaţiuni capabile să prelucreze informaţii cu un conţinut mai puţin complex. De aceea, trebuie să admitem ipotetic existenţa la