Nu chiar ca picăturile de apă, deşi e adevarat că apa poate găuri pînă şi cel mai tare granit; mai degrabă ca picăturile de ceară pentru sigilii, picături lichide care se lipesc, se încrustează, se încorporează în materia pe care cad, pînă cînd toată stînca devine o pată stacojie.

— Pînă cînd, în cele din urmă, mintea copilului se contopeşte cu aceste sugestii şi suma sugestiilor formează mintea copilului. Şi nu numai mintea copilului. Şi mintea adultului – pentru toată viaţa. Mintea care judecă, şi doreşte, şi decide – alcătuită din aceste sugestii. Dar toate aceste sugestii sînt sugestiile noastre ! – rosti răspicat Directorul, aproape clamîndu-şi triumful. Sugestii din partea Statelor Unite ale Lumii. Şi bătu cu pumnul în masa cea mai apropiată. De unde rezultă ideea că…

Un zgomot îl făcu să întoarcă privirile spre pătuţuri.

— O, sfinte Ford! coborî el glasul. Na, c-am trezit copilaşii.

Afară, în grădină, era ora de joacă. Goi-goluţi sub soarele cald de iunie, vreo şapte sute de copilaşi de ambele sexe alergau pe pajişti ţipînd strident, ori se jucau cu mingea, ori stăteau ghemuiţi pe vine cîte doi sau trei printre tufişurile înflorite. Tocmai înfloriseră trandafirii, două privighetori îşi cîntau monoloagele pe cîte o crenguţă, iar un cuc îşi repeta strigătul discordant dintre frunzele unui tei. Aerul vibra de zumzetul albinelor şi elicopterelor.

Directorul şi studenţii zăboviră o vreme să privească jocul cu Aruncătorul Centrifug de mingi. Douăzeci de copii erau grupaţi în cerc în jurul unui turn de oţel cromat. O minge aruncată în sus în aşa fel încît să ajungă pe platforma din vîrful turnului se rostogoli în interior, căzu pe un disc care se învîrtea rapid şi fu proiectată prin una dintre numeroasele deschizături ale învelişului cilindric, urmînd a fi prinsă de cine putea.

— Ciudat, murmură visător Directorul în timp ce se îndepărtau. Ciudat, dacă stai să te gîndeşti că pînă şi în zilele Domnului Nostru Ford majoritatea jocurilor se jucau fără altă aparatură decît o minge sau două, cîteva beţe şi eventual o plasă. Gîndiţi-vă la nebunia de a permite oamenilor să practice jocuri complicate care însă nu aveau cîtuşi de puţin darul de a spori consumul. O adevărată demenţă. Astăzi Controlorii nu ar îngădui nici un fel de joc sau sport nou dacă nu se poate dovedi că solicită cel puţin tot atît de multă aparatură ca şi cel mai complicat dintre jocurile existente.

Se întrerupse o clipă, apoi, arătînd cu degetul, spuse:

— Uite un mic grup încîntător.

Pe o peluză cuprinsă între tufe de arbuşti mediteraneeni, doi copii – un băieţel de vreo şapte ani şi o fetiţă cam cu vreun an mai mare – jucau, cu toată gravitatea şi atenţia foarte concentrată a savanţilor adînciţi într-un studiu consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual rudimentar.

— Încîntător, încîntător! repetă pe un ton înduioşat DCIC.

— Încîntător, încuviinţară politicoşi studenţii. Dar zîmbetul lor era mai mult de circumstanţă. De prea puţină vreme abandonaseră asemenea distracţii copilăreşti ca să le mai poată urmări acum fără o undă de dispreţ. Încîntător? Păi era vorba doar de nişte ţînci care-şi pierdeau vremea prosteşte; nişte puşti, asta erau.

— Întotdeauna am fost de părere… reluase Directorul pe acelaşi ton sentimental, cînd fu întrerupt de un bocet puternic.

Dintr-un grup de arbuşti din apropiere ieşi o educatoare conducînd de mînă un băieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe urmele lor venea trap-trap o fetiţă cu mutra îngrijorată.

— Ce s-a întîmplat? întrebă Directorul.

Educatoarea dădu din umeri:

— Nu cine ştie ce. Numai că băieţelul ăsta se lasă cam greu implicat în jocurile erotice obişnuite. Am mai observat de vreo două ori chestia asta la el. Şi azi din nou. Adineauri a început să urle…

— Zău că n-am vrut să-l supăr ori să-i fac rău! zise fetiţa îngrijorată. Zău că n-am vrut.

— Bineînţeles că n-ai vrut, drăguţo, o consolă educatoarea. Aşa că – reluă ea întorcîndu-se din nou către Director – îl duc la Psihologul Adjunct. Ca să verific dacă nu cumva are ceva anormal.

— Foarte bine faci! spuse Directorul. Du-l înăuntru. Tu stai aici, fetiţo, adăugă el în timp ce educatoarea se îndepărta cu băieţelul care încă mai ţipa cît îl ţinea gura. Cum te numeşti?

— Polly Troţki.

— Foarte frumos nume, o lăudă Directorul. Ei, acum du-te fuguţa şi vezi dacă nu-ţi găseşti vreun alt băieţel cu care să te joci.

Fetiţa dispăru în tufişuri şi n-o mai văzură.

— Ce micuţă fermecătoare! zise Directorul privind lung în urma ei. Apoi se întoarse către studenţi: — Ceea ce vreau să vă spun acum s-ar putea să vi se pară de necrezut. Dar, pe de altă parte, dacă nu ai o pregătire specială în domeniul istoriei, majoritatea realităţilor din trecut par într-adevăr incredibile.

Şi le dezvălui adevărul uluitor: — Foarte multă vreme înaintea Erei Domnului Nostru Ford şi chiar şi vreo cîteva generaţii după aceea, jocurile erotice între copii fuseseră considerate drept ceva anormal (studenţii începură să rîdă în hohote) şi nu numai anormal, ci de-a dreptul imoral (vai, nu se poate!), fiind, prin urmare, interzise cu desăvîrşire.