şi cincizeci şi cinci. Îmi amintesc că toţi aveau temperatura în jur de treizeci şi şase de grade, poate treizeci şi cinci şi jumătate. Pentru nişte copii de vârsta lor, aveau pulsul foarte slab şi temperatura scăzută cu un grad. Le-am verificat respiraţia, dar nu avea nici un miros ciudat. Nu am observat nimic neobişnuit nici la nivelul gâtului sau limbii.

  Mi-am dat seama dintr-o privire că nu prezentau simptome de toxiinfecţie alimentară. Niciunul nu vomitase, niciunul nu avea diaree. Nu păreau să aibă dureri. Dacă ar fi mâncat ceva stricat, după cât timp se scursese, ar fi trebuit să apară măcar unul dintre aceste trei simptome. Am răsuflat uşurat când am realizat că nu era vorba de toxiinfecţie alimentară, dar nu puteam să-mi dau deloc seama ce se întâmplase.

  Ca simptome, semăna cu insolaţia. Vara, mulţi copii leşină din cauza insolaţiei. Se poate întâmpla ca, odată ce unul se prăbuşeşte, şi ceilalţi copii din jur să cadă, de parcă ar fi ceva contagios. Eram însă în luna noiembrie şi, în plus, în mijlocul unei păduri răcoroase. Era imposibil ca, nu unul sau doi, ci toţi cei şaisprezece copii să facă simultan insolaţie într-un asemenea loc.

  Următorul lucru la care m-am gândit a fost gazul toxic, poate chiar un gaz paralizant. Natural sau artificial… Nu aş şti să vă spun de unde ar fi apărut el în mijlocul pădurii, într-un loc atât de izolat, dar aceasta ar fi putut fi o explicaţie logică pentru acel fenomen. Toţi îl inspiraseră odată cu aerul, îşi pierduseră cunoştinţa şi se prăbuşiseră la pământ, învăţătoarea nu păţise nimic deoarece concentraţia era prea scăzută pentru a putea afecta corpul unui adult.

  Problema e că nu aveam nici cea mai vagă idee cum să tratez aşa ceva. Sunt doar un doctor de ţară şi nu am cunoştinţe de specialitate despre gaze toxice. Eram complet pierdut şi, fiind în vârful dealului, nici nu puteam contacta prin telefon un specialist. Practic vorbind, câţiva copii dădeau semne să-şi revină şi am sperat ca şi ceilalţi să-şi recapete cunoştinţa de la sine după un anumit timp. Era o presupunere foarte optimistă, dar, sincer să fiu, altă idee mai bună nu mi-a venit. Prin urmare, i-am lăsat întinşi, aşa cum erau, şi am aşteptat să vedem ce se întâmplă.

  Nu se simţea nimic neobişnuit în aer'?

  Şi pe mine mă îngrijora acest lucru, aşa că am inspirat adânc de câteva ori ca să văd dacă se simte ceva anormal.

  Era însă mirosul normal de aer din mijlocul pădurii, de copaci. Un miros foarte proaspăt. Nu am remarcat nimic neobişnuit nici la plantele sau florile din jur. Nu am văzut nimic deformat sau schimbat la culoare.

  Am inspectat pe rând toate ciupercile pe care le adunaseră copiii înainte să se prăbuşească. Nu erau foarte multe.

  Probabil că de-abia se apucaseră de cules. Toate erau ciuperci comestibile, foarte obişnuite. Sunt doctor în această zonă de multă vreme şi cunosc foarte bine tipurile de ciuperci. Dar, ca să nu existe nici un dubiu, le-am luat pe toate cu mine şi un specialist le-a examinat mai apoi. După cum observasem şi eu însă, toate erau ciuperci obişnuite, neotrăvitoare.

  În legătură cu copiii care îşi pierduseră cunoştinţa, în afară de mişcarea pupilelor, mai prezentau şi alte reacţii sau simptome neobişnuite? Poate legat de mărimea pupilelor, culoarea albului ochilor sau frecvenţa cu care clipeau.

  Nu. În afară de mişcarea pupilelor, de la stânga la dreapta, ca un reflector, nu prezentau nici un simptom neobişnuit.

  Totul funcţiona normal. Copiii priveau ceva. Mai exact spus, nu se uitau la ceva vizibil nouă, ci la ceva ce noi nu vedeam.

  De fapt, păreau mai degrabă că asistă la ceva. Nu afişau nici un fel de expresie pe chip, dar arătau liniştiţi, fără urmă de durere sau spaimă. Prin urmare, am socotit că putem să-i lăsăm aşa şi să îi ţinem sub observaţie, cu atât mai mult cu cât nu păreau să sufere.

  A menţionat cineva în acel moment ipoteza gazului?

  Da, s-a discutat, dar, ca şi mine, nimeni nu reuşea să găsească o explicaţie. N-am mai auzit niciodată de cineva să fi urcat pe deal şi să fi inhalat un gaz toxic. Cineva, cred că directorul adjunct, a spus că poate fusese împrăştiat de armata americană, că poate lansaseră o bombă cu gaz toxic.

  În acel moment, învăţătoarea însoţitoare ne-a informat că, înainte să intre în pădure, văzuse pe cer, chiar deasupra dealului, un aparat de zbor care semăna cu un B-29. Toată lumea s-a gândit atunci că aceasta putea fi explicaţia – un tip nou de bombă cu gaz toxic, construită de americani.

  Circulau oricum şi pe la noi zvonuri că armata americană construia un nou model de bombă. Desigur, nimeni nu ştia ce motiv puteau avea să o lanseze într-un ţinut atât de izolat. Insă pe lume există şi greşeală. Nimeni nu ştie ce se poate întâmpla.

  După aceea, copiii au început, puţin câte puţin, să-şi revină?

  Exact. Cât de uşurat m-am simţit! Mai întâi s-au mişcat puţin, apoi au început să se scoale ameţiţi şi şi-au revenit, încetul cu încetul. În tot acest timp niciunul nu a acuzat dureri. Au redeveniţi conştienţi de parcă s-ar fi trezit foarte liniştiţi dintr-un somn adânc. Pe măsură ce îşi reveneau, mişcarea ochilor a revenit la normal. Le-am examinat pupilele cu lanterna şi reacţia era pe cât se poate de normală.

  A durat însă ceva timp până au putut să vorbească. Starea lor semăna cu somnolenţa.

  Ne-am dus la fiecare în parte şi i-am întrebat ce se întâmplase. Toţi însă erau consternaţi, de parcă îi întrebam ceva despre care nu ştiau nimic. Copiii îşi aminteau că urcaseră pe deal şi începuseră să culeagă ciuperci, însă nimic din ce urmase. Nici măcar nu-şi dădeau seama că trecuse timpul. Începuseră să culeagă ciuperci, s-a tăiat brusc filmul, iar în secunda următoare erau pe jos, înconjuraţi de noi, adulţii. Nu înţelegeau deloc de