Din păcate însă, unul dintre ei, un băiat, nu şi-a revenit.

  Era un copil evacuat din Tokyo, pe nume Satoru Nakata.

  Îmi amintesc exact numele lui. Un copil mic de statură, cu ten deschis. A fost singurul care nu şi-a revenit pentru nimic în lume. A rămas pe pământ, mişcându-şi ochii mai departe. L-am luat pe sus şi am coborât dealul. Ceilalţi copii au mers pe picioarele lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Cu excepţia lui Nakata, copiii nu au mai prezentat ulterior nici un fel de simptome?

  Nu, nu am observat nimic anormal. Nu au acuzat nici dureri sau stare proastă. Când am ajuns la şcoală, i-am chemat pe rând în cabinet, le-am luat temperatura, le-am ascultat inima cu stetoscopul, le-am testat vederea, am examinat tot ce am putut pe moment. I-am pus să facă nişte calcule simple şi să stea într-un picior cu ochii închişi. Toate funcţiile psihosomatice erau perfect normale. Nu prezentau nici semne de epuizare fizică. Aveau şi apetit. Cum nu luaseră prânzul, toţi s-au plâns de foame. Le-am dat nişte onigiri2 şi au mâncat tot, până la ultimul bob.

  Deoarece eram îngrijorat, am trecut pe la şcoală şi în zilele următoare şi am examinat starea copiilor care fuseseră implicaţi în acel incident. I-am chemat pe câţiva dintre ei în cabinet şi le-am pus câteva întrebări simple, dar nu am descoperit nimic anormal. Cele două ore de leşin din pădure nu lăsaseră urme fizice sau psihice. Nici măcar nu-şi aminteau să fi leşinat. Se întorseseră la activităţile lor obişnuite şi-şi vedeau de treburile lor ca şi până atunci. Mergeau la ore, cântau, în timpul recreaţiei alergau veseli prin curtea şcolii. Învăţătoarea care îi însoţise era cea zguduită de pe urma acestui incident.

  Băiatul pe nume Nakata nu şi-a revenit însă nici până a doua zi şi a fost transportat la Spitalul Universitar din Kofu. De acolo, a fost dus imediat la spitalul militar şi nu s-a mai întors niciodată în acest oraş. Nu am aflat niciodată ce s-a întâmplat cu el.

  În ziare nu a apărut nimic despre acest leşin colectiv.

  Probabil că autorităţile au interzis mediatizarea incidentului, pe motiv că i-ar putea tulbura pe oameni. Cum eram în toiul războiului, armata era foarte sensibilă când venea vorba de zvonuri false. Situaţia războiului nu era prea bună, având în vedere retragerea de pe frontul de sud, atacurile sinucigaşe şi bombardamentele înteţite ale armatei americane asupra oraşelor. De aceea, le era teamă să nu ducă la manifestări împotriva războiului. Şi noi am fost atenţionaţi puternic de poliţiştii care au venit câteva zile mai târziu să ne abţinem de la discuţii pe tema acestui subiect.

  În orice caz, a fost un incident misterios, care mi-a lăsat un gust amar. Sincer să fiu, este un lucru care încă mă mai apasă.

  <notă>

  — Bulz de orez învelit în alge, cu diverse umpluturi.

  Capitolul 5

  Dorm când autobuzul traversează podul imens peste Marea Interioară şi ratez ocazia să-l văd. Am aşteptat cu nerăbdare să văd cu propriii mei ochi acest pod uriaş, pe care nu l-am mai văzut decât pe hărţi. Simt o bătaie uşoară pe umăr şi mă trezesc.

  — Am ajuns, mă înştiinţează ea.

  Mă întind, mă frec la ochi cu dosul palmei şi mă uit pe geam. Autobuzul trage în rondul din faţa autogării. Lumina proaspătă a dimineţii se revarsă împrejur. E o lumină orbitoare şi totuşi liniştită, diferită puţin de cea din Tokyo. Îmi privesc ceasul. Şase şi treizeci şi două de minute.

  — Ce drum lung! Zice ea cu o voce obosită. Nu mai pot de spate! Mi-a înţepenit şi gâtul. Gata, nu mai pun piciorul niciodată în autobuzul de noapte! O să iau avionul, chiar dacă e un pic mai scump. Poate să fie turbulenţe, să-l deturneze, numai în avion mă mai urc.

  Dau jos valiza şi rucsacul din suportul de bagaje de deasupra capului.

  — Cum te cheamă? O întreb eu.

  — Cum mă cheamă?

  — Da.

  — Sakura. Pe tine?

  — Kafka Tamura.

  — Kafka Tamura, repetă ea. Ce nume ciudat! Totuşi uşor de reţinut.

  Încuviinţez. Nu e simplu să devii un alt om, dar e simplu să-ţi iei un alt nume.

  Cum coborâm din autobuz, îşi pune jos valiza, se aşază pe ea, scoate din rucsăcel un carnet şi scrie ceva cu pixul. Rupe foaia şi mi-o întinde. Pare să fie un număr de telefon.

  — E numărul meu de mobil, zice ea, încruntându-se. O să stau o vreme la o prietenă şi, dacă ai chef să te întâlneşti cu cineva, sună-mă. Putem să mâncăm ceva împreună.

  Sună-mă fără nici o jenă, da? Cum era? Şi cunoştinţele întâmplătoare…?

  — Sunt hotărâte de karma.

  — Asta era, zise ea. Ce-o fi însemnând?

  — Că totul ne este predestinat din viaţa anterioară.

  Nimic din ceea ce se petrece, oricât de neînsemnat ar părea, nu e este o pură întâmplare.

  Stă şi se gândeşte, cu carneţelul încă în mână, aşezată pe valiza galbenă.

  — Este şi asta o filosofie, nu? Nu-i un mod rău de a gândi. Ideea de reîncarnare are ceva de New Age, nu? În fine, Kafka Tamura, ţine minte un lucru: eu nu dau numărul meu de mobil oricui, imediat. Înţelegi ce vreau să spun?

  Ii mulţumesc. Împăturesc hârtia cu numărul de telefon şi o bag în buzunarul de la hanorac. Mă răzgândesc apoi şi o mut în portofel.

  — Până când stai în Takamatsu? Mă întreabă Sakura.

  Îi spun că încă nu ştiu. E posibil să-mi schimb programul pe parcurs.

  Sakura mă priveşte fix. Îşi înclină uşor capul într-o parte, în semn că n-o să mai insiste. Se urcă apoi într-un taxi, îmi face vag cu mâna şi dispare. Eu rămân din nou singur-singurel.