Insă numele se pot schimba cu uşurinţă, mai ales atunci când încerci să te ascunzi de cineva.

  Mi-am făcut din timp rezervare la un hotel de afaceri din Takamatsu. Am telefonat la YMCA în Tokyo şi ei mi l-au recomandat. Făcând rezervarea prin YMCA, am obţinut un preţ special, redus. Singura problemă e că acest preţ special e valabil doar pentru trei nopţi, după care trebuie să plătesc tariful normal.

  <notă>

  — Asociaţia Tinerilor Creştini.

  Dacă ţin să economisesc bani, pot chiar să dorm pe o bancă în gară. Nu e un anotimp friguros şi pot dormi chiar în parc, în sacul de dormit, dar dacă mă găsesc poliţiştii într-un asemenea loc, sigur m-ar pune să le prezint actele de identitate. Orice ar fi, e singurul lucru pe care nu vreau să-l păţesc sub nici o formă. Din acest motiv mi-am rezervat o cameră la hotel pentru primele trei nopţi. Mai departe, o să mă gândesc la momentul respectiv.

  Am intrat într-un restaurant de udon1 din apropierea gării şi am înfulecat ceva. Am ales primul local care mi-a ieşit în cale. Fiind născut şi crescut în Tokyo, am mâncat udon foarte rar, dar acesta e complet diferit de orice am mai încercat eu până acum. Tăiţeii nu se sfărâmă, sunt proaspeţi, iar supa foarte aromată. Şi preţul e incredibil de mic.

  Îmi plac atât de tare, încât mai comand o porţie. După ce o termin şi pe aceasta, mă simt, în sfârşit, sătul şi mai bine.

  Mă aşez apoi pe o bancă din faţa gării şi privesc cerul înseninat. Sunt liber, îmi zic eu. Sunt aici, singur şi liber, ca un nor care pluteşte pe cer.

  Mă hotărăsc să-mi petrec vremea la bibliotecă până seara. M-am interesat din timp ce biblioteci sunt în zona oraşului Takamatsu. Încă de mic mi-am petrecut multă vreme prin sălile de lectură ale bibliotecilor. Când un copil nu vrea să se ducă acasă, locurile în care poate merge sunt foarte limitate. Nu poate intra într-o cafenea şi nu se poate duce nici la cinematograf. Singurul loc care mai rămâne este biblioteca. Nu are nici taxă de intrare şi nimeni nu te împiedică să intri singur. Poţi să stai pe scaun şi să citeşti ce-ţi place. Când mă întorceam de la şcoală, mă urcam pe bicicletă şi mă duceam la biblioteca de sector. Chiar şi în zilele de vacanţă îmi petreceam acolo, singur, cea mai mare parte a timpului. Citeam tot ce-mi pica în mână, povestiri, romane, biografii, cărţi de istorie. Când am terminat cam toate cărţile din secţiunea pentru copii, am trecut la rafturile dedicate publicului larg şi am citit cărţi pentru adulţi.

  <notă>

  1. Tip de supă cu tăiţei groşi.

  Chiar şi pe cele pe care nu prea le înţelegeam, le citeam până la ultima pagină. Când oboseam de citit, intram într-o cabină dotată cu căşti şi ascultam muzică. Pentru că nu aveam nici un fel de cunoştinţe în domeniul muzicii, am început să ascult discurile de la dreapta, rând pe rând. Aşa i-am descoperit pe Duke Ellington, Beatles sau Led Zeppelin.

  Biblioteca a fost pentru mine o a doua casă. De fapt, cred că a fost mai degrabă adevărata mea casă. Mergând acolo zi de zi, am ajuns să cunosc toate bibliotecarele. Toate ştiau cum mă cheamă şi, când ne întâlneam, mă salutau şi îmi adresau o vorbă bună (deşi eu eram foarte timid şi nici măcar nu le răspundeam).

  La periferia oraşului Takamatsu există o bibliotecă privată, înfiinţată de o familie veche şi bogată, pe baza propriilor lor rafturi de cărţi. Include colecţii de cărţi mai neobişnuite, iar clădirea şi grădina merită văzute. Am văzut nişte fotografii cu ea în revista Taiyo. Are o grădină japoneză veche şi mare, o sală de lectură elegantă, ca o cameră de recepţie, canapele comode pe care poţi să stai şi să citeşti.

  Când am văzut fotografiile, m-am simţit foarte puternic atras de ea şi mi-am zis că, dacă am ocazia, trebuie neapărat să merg acolo. Se numeşte Biblioteca Memorială Komura.

  Merg la punctul de informare turistică din gară şi întreb cum se ajunge acolo. Doamna amabilă, de vârstă medie, de la ghişeu îmi dă o hartă turistică, însemnează cu un X locul în care se află biblioteca şi îmi explică cum să ajung cu trenul. Până la staţia respectivă e un drum de doar douăzeci de minute. Îi mulţumesc şi mă uit la orarul trenurilor.

  Trenurile sunt la interval de vreo douăzeci de minute. Cum mai am puţin timp până la primul, îmi cumpăr din staţie un bento1 ca să am la prânz.

  Trenul e mic, format doar din două vagoane. Calea ferată traversează o zonă aglomerată, străjuită de clădiri, apoi un mic cartier cu case şi magazine şi trece prin dreptul <notă>

  — Prânz la pachet unor fabrici şi depozite. Un parc, blocuri în construcţie. Îmi lipesc faţa de geam şi privesc cu nesaţ priveliştea necunoscută şi proaspătă. Până acum nu am mai văzut alt oraş în afară de Tokyo. E o dimineaţă târzie şi trenul e gol, însă peroanele din direcţia opusă sunt înţesate de elevi de şcoală generală şi liceeni în uniforme de vară, cu ghiozdanul pe umăr. Ei se îndreaptă spre şcoală. Eu nu. Eu sunt singur-singurel şi mă îndrept exact în cealaltă direcţie. Sunt pe o cu totul altă şină. Ceva începe să mă apese pe piept, de parcă aerul din jur s-a rarefiat dintr-odată. Sigur fac ce trebuie? Gândul acesta mă face să mă simt cumplit de descurajat. Mă hotărăsc să nu mă mai uit la ei.

  Trenul merge un timp de-a lungul coastei, apoi lasă marea în urmă. Văd un câmp cu porumb înalt, spaliere cu viţă-de-vie, o plantaţie de mandarini în pantă. Din loc în loc se zăresc lacuri pentru irigaţii care strălucesc în lumina dimineţii. Un râu cu apă rece, care şerpuieşte de-a lungul câmpiei, maidane