năpădite de iarbă verde. Un câine stă lângă calea ferată şi se uită la trenuri. Priveliştea îmi readuce în inimă un sentiment cald şi liniştit. E bine, încerc eu să mă conving, trăgând aer adânc în piept. Tot ce pot să fac e să merg drept înainte.

  Părăsesc gara şi, urmând indicaţiile, o iau spre nord, pe o stradă cu clădiri vechi. De ambele părţi ale drumului, gardurile caselor par să se întindă la nesfârşit. E prima dată în viaţă când văd atâtea feluri de garduri. Garduri din ulucă neagră, ziduri albe, garduri din granit, pereţi acoperiţi de tufe. Împrejur e linişte şi pe stradă nu se vede nici ţipenie de om. Nici maşini nu trec mai deloc. Aerul are un iz slab de mare. Trebuie să fie pe-aproape. Îmi ciulesc urechile, dar nu desluşesc vuiet de valuri. De undeva, de departe, probabil un şantier de construcţii, vine un zgomot stins de drujbă, ca zumzetul unei albine. Drumul e presărat cu indicatoare către bibliotecă, deci nu am cum să mă rătăcesc.

  În faţa impresionantei porţi a Bibliotecii Memoriale Komura sunt doi pruni tunşi cu grijă. De la intrare porneşte o alee şerpuită din pietriş. Copacii şi tufele din grădină sunt foarte bine îngrijite, iar pe jos nu e nici o frunză. Pini şi magnolii, trandafiri galbeni, azalee. Printre copaci sunt presărate câteva felinare de grădină mari şi vechi şi se zăreşte şi un mic iaz. Ajung în sfârşit la o intrare foarte sofisticată. Mă opresc în dreptul uşii deschise şi ezit un timp dacă să intru sau nu. Acest loc nu seamănă cu nici o altă bibliotecă pe care o ştiu eu. Am venit însă special până aici şi e păcat să nu intru. Pătrund în hol şi dau imediat de recepţie, unde un bărbat tânăr se oferă să îmi ia bagajul, îmi dau jos rucsacul din spinare, apoi îmi scot ochelarii de soare şi şapca.

  — Prima dată pe la noi? Mă întreabă el.

  Are o voce calmă şi relaxată, mai degrabă subţire decât groasă, însă blândă şi deloc supărătoare la ureche.

  Încuviinţez. Nu prea reuşesc să articulez nimic. Sunt încordat pentru că nu mă aşteptam la întrebarea asta.

  Bărbatul ţine între degete un creion lung şi galben, cu gumă, proaspăt ascuţit şi mă priveşte un timp cu interes.

  Are un chip micuţ, cu trăsături regulate, mai degrabă drăguţ aş zice, decât chipeş. Poartă o cămaşă albă din bumbac cu mânecă lungă şi pantaloni verde-oliv, ambele fără o cută.

  Are părul mai lung şi bretonul îi vine în ochi când se uită în jos, dar şi-l dă cu mâna pe spate. Are mânecile suflecate până la cot şi încheieturi subţiri şi albe. Ochelarii cu ramă subţire şi delicată i se potrivesc foarte bine cu forma feţei.

  În piept poartă un ecuson mic din plastic pe care scrie „Oshima”. Nu seamănă cu nici un alt bibliotecar din câţi am cunoscut.

  — Ai acces liber la rafturi. Dacă vrei să consulţi vreo carte, poţi să o iei cu tine în sala de lectură. Doar pentru cărţile rare, care au ştampilă roşie, trebuie să completezi o fişă de împrumut. În sala din dreapta găseşti fişe şi un computer pentru a căuta în baza de date, pe care poţi să le foloseşti în voie. Nu împrumutăm cărţi acasă. Nu avem ziare şi reviste. Fotografiatul este interzis. Nu se fac copii xerox. Poţi bea sau mânca în grădină, pe bancă. Închidem la ora 5.

  Pune apoi creionul pe birou şi adăugă:

  — Licean?

  — Da, răspund eu după ce trag aer adânc în piept.

  — Biblioteca noastră este puţin diferită de cele obişnuite, zise el. Se axează pe cărţi de specialitate, cu preponderenţă volume vechi de haiku şi poezie. Desigur, există şi cărţi destinate publicului larg, însă majoritatea celor care se obosesc să ia trenul şi să bată tot drumul până aici sunt persoane care consultă literatura de specialitate pentru cercetare. Nimeni nu vine aici să citească Stephen King. În plus, persoanele de vârsta ta sunt o raritate. Uneori mai apar studenţi postuniversitari. Chiar aşa, studiezi cumva tanka sau haiku?

  — Nu.

  — Mă gândeam eu.

  — Vă deranjez cumva? Întreb eu timid, cu mare grijă ca nu cumva să mă trădeze vocea.

  — Sigur că nu, spune el zâmbind şi îşi sprijină mâinile pe birou. Aici este o bibliotecă şi sunt bineveniţi toţi cei care doresc să citească. Nu pot s-o spun în gura mare, dar nici pe mine nu prea mă interesează în mod aparte tanka sau haiku.

  — Clădirea este superbă, remarc eu.

  — Familia Komura, spune el încuviinţând, este unul dintre marii producători de sake încă din epoca Edo, iar fostul cap al familiei era cunoscut în întreaga ţară drept un mare colecţionar de cărţi şi un mare iubitor de literatură.

  Tatăl său era el însuşi poet şi astfel, mulţi oameni de litere trăgeau aici când veneau în Shikoku. Wakayama Bokusei, de exemplu, Ishikawa Takuboku sau Shiga Naoya. Probabil se simţeau bine, pentru că unii stăteau timp îndelungat.

  Era o familie cu tradiţie în cheltuirea generoasă a banilor în scopuri literare. În cele mai multe cazuri, asemenea familii ajung să îşi risipească la un moment dat întreaga avere, însă, din fericire, lucrurile nu au stat aşa în cazul familiei Komura. Au tratat pasiunea ca pasiune şi nu au neglijat afacerea familiei.

  — Erau bogaţi.

  — Foarte bogaţi, spune el cu o uşoară grimasă. Poate nu cum erau înainte de război, dar şi acum sunt destul de bogaţi. De aceea îşi permit să întreţină o bibliotecă atât de grozavă. Bine, devenind fundaţie, au reuşit să-şi reducă taxele de succesiune, dar asta e altă poveste. Dacă te interesează clădirea, azi de la ora două se organizează un mic tur, la care poţi să participi. Se ţine o dată pe săptămână, marţea, şi chiar azi e marţi. La etaj avem o colecţie mai neobişnuită de picturi şi desene şi,