Îi mulţumesc.

  Îmi zâmbeşte în semn de „n-ai pentru ce”, apoi ia din nou creionul şi ciocane în birou cu capătul cu gumă, foarte liniştit, ca să mă încurajeze parcă.

  — Dumneavoastră sunteţi ghidul?

  Oshima zâmbeşte.

  — Eu sunt un simplu asistent. Doamna Saeki este directoarea, adică şefa mea. Este chiar înrudită cu familia Komura. Dânsa va conduce turul. Este o persoană minunată, sunt convins că o să-ţi placă.

  Pătrund în încăperea spaţioasă, cu tavan înalt şi mă învârt printre rafturile cu cărţi, căutând ceva care să-mi capteze interesul. Câteva grinzi groase, superbe, traversează tavanul. Razele de vară timpurie pătrund prin ferestre. Geamurile sunt deschise şi se aude ciripitul păsărelelor din grădină. Pe rafturile din faţă, aşa cum mi-a spus Oshima, sunt foarte multe cărţi despre poeţi sau scriitori de haiku, antologii de poezie, cărţi de critică sau biografii, precum şi numeroase volume de istorie locală.

  Rafturile din spate sunt destinate ştiinţelor umanistice generale: antologii de literatură japoneză, antologii de literatură universală, individuale, limbă veche, filosofie, dramaturgie, istoria artei, sociologie, istorie, biografii, geografie.

  Când le deschid, dintre pagini se răspândeşte un aer vechi, un miros specific, emanat de cunoştinţele profunde şi trăirile puternice ce dorm liniştite, de multă vreme, între copertele lor. Le răsfoiesc inspirând adânc acel miros şi le pun înapoi în raft.

  Până la urmă aleg un volum din O mie şi una de nopţi, o colecţie frumos legată, în traducerea lui Burton, şi o iau în sala de lectură. De mult mi-am propus s-o citesc.

  Biblioteca de-abia s-a deschis şi sunt singur în sală. Deţin monopol complet asupra acestei încăperi rafinate. Arată exact ca în poza din revistă. Are tavanul înalt, e spaţioasă, dar caldă. Prin ferestrele deschise pătrunde o adiere de vânt. Perdelele albe freamătă în tăcere, iar vântul aduce cu el mirosul plajei. Canapeaua e foarte comodă, ireproşabilă, într-un colţ al camerei e o pianină. Mă simt de parcă am venit în vizită pe la o cunoştinţă foarte apropiată.

  Stând pe canapea şi privind în jurul meu, realizez că acesta este locul pe care îl caut de atâta timp. Eu căutam exact un astfel de loc retras, ca un fald al lumii. Până acum însă nu a fost decât un loc secret, fictiv şi încă parcă nu-mi vine a crede că există în realitate. Închid ochii şi trag aer în piept, aer care pluteşte în mine, ca un nor diafan. O senzaţie minunată. Îmi trec uşor palma peste husa crem a canapelei. Mă duc la pianină, ridic capacul şi îmi aşez uşor degetele pe claviatura un pic îngălbenită. Închid capacul şi fac câţiva paşi pe covorul vechi, cu model de struguri. Învârt mânerul vechi de la fereastră. Aprind lampadarul, apoi îl sting. Admir tablourile de pe perete, rând pe rând. Mă aşez apoi din nou pe canapea şi îmi reiau lectura. Mă concentrez asupra cititului.

  La prânz, scot din rucsac sticla cu apă şi pacheţelul cu mâncare, mă aşez pe prispă, cu faţa spre grădină şi mănânc.

  Păsările zboară dintr-un copac în altul, coboară lângă iaz şi beau apă, îşi curăţă penele. Sunt şi păsări cum nu am mai văzut niciodată. O pisică mare, maronie îşi face apariţia şi păsărelele zboară speriate, însă pisica nici nu le bagă în seamă. Nu vrea decât să se tolănească la soare pe o piatră.

  — Azi nu e şcoală? Mă întreabă Oshima când îi las din nou rucsacul, înainte să intru în sala de lectură.

  — Ba da, dar m-am decis să-mi iau câteva zile libere, îi răspund eu, alegându-mi cu grijă cuvintele.

  — Deci refuzi să mergi la şcoală.

  — Probabil.

  Oshima mă priveşte cu interes.

  — Probabil?

  — De fapt nu refuz, pur şi simplu m-am hotărât să nu mă mai duc.

  — Adică doar ai întrerupt şcoala liniştit, din proprie voinţă?

  Încuviinţez. Habar n-am ce să-i răspund.

  — În Banchetul lui Platon, Aristofan spune că în vremurile străvechi existau trei feluri de oameni, spune Oshima. Ştiai?

  — Nu.'

  — În timpurile vechi, lumea nu era împărţită doar în bărbaţi şi femei, ci existau trei sexe: bărbat-bărbat, bărbat-femeie şi femeie-femeie. Adică un om era alcătuit din doi oameni de acum. Toată lumea era mulţumită şi trăia liniştită. La un moment dat însă, zeii i-au tăiat pe toţi pe din două. Chiar în jumătate. Aşa au rămas pe lume doar bărbaţi şi femei, care au ajuns să trăiască alergând de colo-colo, căutându-şi fiecare jumătatea sa.

  — De ce au făcut zeii aşa ceva?

  — De ce i-au tăiat în două? Nu mai ştiu nici eu… Faptele lor sunt de obicei greu de înţeles. Zeii sunt iuţi la mânie şi tind să fie prea… Cum să spun eu… Idealişti. Presupun că a fost o pedeapsă, ceva. Ca în Biblie, când Adam şi Eva sunt alungaţi din grădina Raiului.

  — Păcatul primordial?

  — Da, păcatul primordial, spune Oshima, apoi strânge creionul lung între degetul arătător şi mijlociu şi începe să-l balanseze. În fine, ce vreau eu să spun e că oamenilor le este foarte greu să trăiască singuri.

  Mă întorc în sala de lectură şi reiau Abu Hassan. Nu reuşesc însă să mă concentrez asupra cărţii. Bărbat-bărbat, bărbat-femeie şi femei-femeie?

  La ora două, mă opresc din citit, mă ridic de pe canapea şi particip la turul clădirii. Ghidul nostru, doamna Saeki, e o femei slabă, cam la patruzeci şi cinci de ani, destul de înaltă pentru cineva din generaţia ei. Poartă o rochie albastră, cu mânecă scurtă, iar pe deasupra un cardigan subţire, crem. Are o postură foarte elegantă. Are părul lung, strâns lejer la spate, chipul fin şi inteligent. Ochi frumoşi.

  Pe buze îi flutură necontenit o umbră de zâmbet, care sugerează o desăvârşire greu de explicat în cuvinte. Mă duce cu gândul la un locşor însorit, cum aveam şi în grădina casei din Nogata