— Mulţumim pentru vis, Jonas, zise Mama după o pauză şi se uită la Tata.

— Lily, spuse acesta, trebuie să te duci la şcoală. Vrei să mergi cu mine şi să stai cu ochii pe coşul noucopilului? E bine să fim siguri că nu se dezleagă.

Jonas dădu să se ridice şi să-şi strângă manualele. I se păru surprinzător că nu vorbiseră pe îndelete despre visul lui înainte să-i mulţumească. Poate că li se păruse la fel de derutant ca şi lui.

— Stai puţin, Jonas, îi spuse Mama cu blândeţe. O să-i scriu un bilet de scuze pentru întârziere învăţătorului tău, ca să nu trebuiască s-o faci tu cu voce tare.

Jonas se lăsă la loc pe scaun, nedumerit. Le făcu un semn de rămas-bun cu mâna lui Tata şi Lily când ieşiră din locuinţă, ducându-l pe Gabe în coş. Aşteptă ca Mama să strângă resturile mesei de dimineaţă şi să lase tava la intrare, pentru Debarasori. În cele din urmă, se aşeză lângă el la masă.

— Jonas, spuse ea cu un zâmbet, în legătură cu sentimentul pe care l-ai descris drept dorinţă. Au fost primele tale Tulburări. Tata şi cu mine ne-aşteptam să le-ncerci. Li se-ntâmplă tuturor. I s-a-ntâmplat şi Tatei când era de vârsta ta. Mi s-a-ntâmplat şi mie. Cândva o să i se-ntâmple şi lui Lily. Şi de foarte multe ori, adăugă Mama, totul începe cu un vis.

Tulburări. Mai auzise cuvântul. Îşi aminti că exista o trimitere la Tulburări şi în Regulament, deşi nu mai ţinea minte ce spunea. Plus că, din când în când, amintea şi Vorbitorul de ele. ATENŢIUNE, VI SE REAMINTEŞTE CĂ TULBURĂRILE TREBUIE SEMNALATE PENTRU ÎNCEPEREA TRATAMENTULUI.

Jonas nesocotise dintotdeauna acest anunţ fiindcă nu-l înţelegea şi fiindcă nu părea să-l fi vizat în vreun fel. Nesocotea şi el, la fel cum făceau numeroşi cetăţeni, multe dintre dispoziţiile şi mementourile citite de Vorbitor.

— Trebuie să le semnalez? îşi întrebă el mama.

Ea râse.

— Ai făcut-o deja, povestindu-ţi visul. E de-ajuns.

— Păi, şi tratamentul? Vorbitorul spune că trebuie-nceput un tratament.

Jonas se amărî. Oare chiar acum, când stătea să-nceapă Ceremonia – Ceremonia Doişpearilor –, trebuia să plece la tratament cine ştie unde? Şi asta doar din cauza unei aiureli de vis?

Dar mama lui râse din nou, liniştitor şi afectuos.

— Nu, nu, zise ea. Sunt doar nişte pastile. Eşti gata să-ţi iei pastilele, atâta tot. Ăsta-i tratamentul pentru Tulburări.

Jonas se lumină. Ştia de pastile. Ambii lui părinţi le luau în fiecare dimineaţă. Ba chiar şi-o parte din prietenii lui. Odată plecase la şcoală cu Asher, fiecare pe bicicleta lui, când tatăl lui Asher îi strigase din pragul locuinţei: „Ţi-ai uitat pastilele, Asher!“ Prietenul lui icnise fără să se enerveze şi se întorsese cu bicicleta, iar Jonas îl aşteptase.

Era genul de lucruri despre care nu-ţi întrebai prietenii fiindcă ar fi putut intra în categoria ingrată a celor care sunt „altfel decât restul“. Asher lua câte-o pastilă în fiecare dimineaţă; Jonas, nu. Era întotdeauna mai bine şi mai puţin grosolan să vorbeşti despre lucrurile care erau la fel.

Acum Jonas înghiţi pastila pe care i-o dăduse mama lui.

— Asta-i tot? întrebă el.

— Asta-i tot, răspunse ea, punând flaconul la loc în bufet. Dar n-ai voie să uiţi de ele. O să-ţi aduc aminte în primele săptămâni, după care o să trebuiască să te descurci singur. Dacă uiţi, Tulburările se-ntorc. Adică visele cu Tulburări. Iar din când în când trebuie ajustată doza.

— Asher ia pastile, destăinui Jonas.

Mama lui dădu din cap fără să se mire.

— Probabil că mulţi din grupa ta le iau. Cel puţin băieţii. Iar în curând o să ia toţi. Inclusiv fetele.

— Şi cât o să trebuiască să le iau?

— Până când o să intri în Casa Bătrânilor, explică Mama. Toată viaţa ta de adult. Dar să ştii că devine obişnuinţă; după o vreme nici n-o să le mai dai atenţie.

Se uită la ceas.

— Dacă pleci acum, nu-ntârzii la şcoală. Hai, grăbeşte-te. Şi încă o dată, Jonas, mulţumim pentru vis, adăugă ea, în timp ce el se îndrepta spre uşă.

Pedalând repede pe cărare, Jonas simţi o mândrie ciudată la gândul că li se alăturase celor care luau pastile. Cu toate acestea, preţ de o clipă îşi reaminti visul. Îi provocase plăcere. Deşi nutrea sentimente confuze, îşi spuse că-i plăcuseră acele sentimente pe care mama lui le numise Tulburări. Şi-şi aduse aminte că, după ce se trezise din somn, dorise să le simtă din nou.

Pe urmă, la fel cum propria locuinţă i se pierduse din vedere şi rămăsese în urmă după ce cotise pe bicicletă, visul îi dispăru din gânduri. Timp de câteva clipe, simţindu-se vinovat, Jonas încercă să şi-l readucă în minte. Dar sentimentele dispăruseră. Tulburările încetaseră să existe.

CAPITOLUL 6

— Lily, te rog, stai cuminte, spuse din nou Mama.

În picioare, în faţa Mamei, Lily se foi nerăbdătoare.

— Pot să le leg şi eu, se plânse ea. Am putut dintotdeauna.

— Ştiu, răspunse Mama, strângând fundele care ţineau cozile fetiţei. Dar ştiu şi că ţi se desfac destul de des şi că până după-amiază te trezeşti că-ţi atârnă pe spate. Şi cel puţin azi e bine să fie strânse bine şi să rămână aşa.

— Nu-mi plac fundele. Bine că mai trebuie să le port doar un an, zise Lily enervată. Iar la anul o să primesc şi bicicleta, adăugă ea pe un ton ceva mai vesel.

— Există lucruri bune în fiecare an, îi aminti Jonas. Anul ăsta îţi începi orele de voluntariat. Şi ţii minte că anul trecut, când ai devenit Şeptară, te-ai bucurat mult fiindc-ai primit haina cu nasturi în faţă?

Fetiţa dădu din cap şi-şi coborî privirile spre corpul ei şi spre haina cu nasturi mari, prin care arăta că era Şeptară. Pătrarii, Cinciarii şi Şesarii purtau cu toţii haine care se încheiau la spate, astfel încât să trebuiască să se ajute unul pe celălalt şi să vadă ce însemna interdependenţa.

Haina care se încheia în faţă era primul semn de independenţă, cel dintâi simbol foarte vizibil al creşterii. Iar când ajungeai Nouar, bicicleta era emblema puternică a integrării treptate în