Lily surâse şi se eliberă din mâinile mamei sale.

— Iar tu o să-ţi primeşti Însărcinarea anul ăsta, îi spuse ea lui Jonas cu o voce emoţionată. Sper să ajungi Pilot. Şi să mă iei cu tine-n avion!

— Cum să nu, zise Jonas. O să fac rost de-o paraşută specială, de mărimea ta, o să te duc până la vreo şapte mii de metri, o să deschid uşa avionului şi…

— Jonas, i-o tăie Mama.

— Of, glumeam, protestă Jonas. Oricum, nu vreau să fiu Pilot. Dac-ajung aşa ceva, fac apel.

— Hai, spuse Mama, trăgând pentru ultima dată de fundele lui Lily. Eşti gata, Jonas? Ţi-ai luat pastila? Vreau să prind un loc bun în Auditoriu.

O împinse uşor pe Lily spre uşa din faţă, iar Jonas o urmă.

Le luă puţin să ajungă la Auditoriu, cu Lily făcându-le semn cu mâna prietenilor de pe locul din spate al bicicletei Mamei. Jonas îşi aduse bicicleta lângă a Mamei şi-şi croi drum prin mulţime ca să-şi găsească grupa.

Întreaga comunitate asista la Ceremonie în fiecare an. Pentru părinţi, asta însemna două zile în care nu se duceau la serviciu – stăteau împreună în sala uriaşă. Copiii aşteptau adunaţi pe grupe până când urcau, unul câte unul, pe scenă.

Cu toate acestea, Tata nu avea să i se alăture Mamei în public imediat. Pentru prima ceremonie, Numirea, Crescătorii îi aduceau pe noucopii pe scenă. Din locul pe care-l avea la balcon cu ceilalţi Unşpeari, Jonas scrută Auditoriul, doar-doar şi-o vedea tatăl. Nu era deloc greu să reperezi secţiunea Crescătorilor, aşezaţi undeva în faţă; din locul acela se auzeau urletele şi scâncetele noucopiilor care se foiau şi se agitau în poala Crescătorilor. La toate celelalte ceremonii publice, asistenţa era tăcută şi atentă. Însă o dată pe an zâmbeau indulgent cu toţii în faţa hărmălaiei pe care-o făceau micuţii aşteptând să primească un nume şi-o familie.

În cele din urmă, Jonas îi prinse privirea tatălui său şi-i făcu semn cu mâna. Tata zâmbi şi-i răspunse la salut, după care ridică mânuţa noucopilului pe care-l ţinea în poală, făcând-o să se mişte şi ea.

Nu era Gabriel. Gabe se întorsese la Centrul de Creştere în timpul zilei, fiind îngrijit acum de schimbul de noapte. I se dăduse o scutire neobişnuită şi specială din partea comisiei şi i se mai acordase un an de creştere înainte de Numire şi Plasare. Tata se prezentase în faţa comisiei cu o cerere în numele lui Gabriel, care încă nu atinsese greutatea normală pentru vârsta lui şi nici nu începuse să doarmă suficient de bine noaptea ca să fie încredinţat unei unităţi familiale. În mod normal, un asemenea noucopii era trecut la categoria Neadaptaţi şi îndepărtat din comunitate.

În loc de asta, ca urmare a cererii depuse de Tata, Gabriel fusese considerat Incert şi i se mai dăduse un an. Urma să crească în continuare în cadrul Centrului şi avea să-şi petreacă nopţile cu unitatea familială a lui Jonas. Fiecărui membru al familiei, inclusiv lui Lily, i se ceruse să se angajeze în scris că nu avea să se ataşeze de acest musafir temporar şi că avea să-i dea drumul fără să protesteze sau să facă apel de îndată ce avea să fie încredinţat unei unităţi familiale la Ceremonia de anul viitor.

Barem tot aveau să-l vadă pe Gabriel după ce avea să fie plasat anul următor, fiindcă urma să facă parte din comunitate, îşi zise Jonas. Dacă era pus pe liber, nu-l mai vedeau. Niciodată. Cei puşi pe liber – chiar şi noucopiii – erau trimişi Altundeva şi nu se mai întorceau niciodată în comunitate.

Tata nu trebuise să pună pe liber niciun noucopil anul ăsta, aşa că Gabriel ar fi reprezentat un veritabil eşec şi motiv de tristeţe. Chiar şi lui Jonas îi părea bine că Gabe nu fusese pus pe liber, deşi nu-i dădea târcoale şi nu-l cocoloşea întruna, cum făceau Lily şi Tata.

Prima Ceremonie începu exact când trebuia, iar Jonas îi văzu, unul după altul, pe noucopiii cărora li se dădu un nume şi care fură apoi încredinţaţi de Crescători noilor lor unităţi familiale. Pentru unele, era primul copil. Însă mulţi adulţi urcară pe scenă însoţiţi de un alt copil mândru nevoie mare fiindcă primea un frăţior sau o surioară, cum făcuse şi Jonas când fusese pe punctul să devină Cinciar.

Asher îl împunse în braţ.

— Ţii minte când ne-au dat-o pe Phillipa? întrebă el, şoptind suficient de tare cât să se-audă.

Jonas dădu din cap. Trecuse doar un an de-atunci. Părinţii lui Asher aşteptaseră vreme îndelungată până să depună cererea pentru al doilea copil. Poate că trăsnăile neastâmpăratului de Asher îi storseseră într-un asemenea hal, încât avuseseră nevoie de puţin timp să-şi revină, bănui Jonas.

Două membre ale grupei lor, Fiona şi o altă fată pe nume Thea, lipseau momentan, aşteptând primirea noucopiilor împreună cu părinţii. Dar se întâmpla foarte rar să existe o asemenea diferenţă de vârstă între copiii aceleiaşi unităţi familiale.

După ce familia ei coborî de pe scenă, Fiona se aşeză pe locul care-i fusese ţinut, în rândul din faţa lui Asher şi Jonas. Apoi se întoarse şi le şopti:

— E drăguţ. Dar nu prea-mi place cum îl cheamă.

Se strâmbă şi chicoti. Noul frăţior al Fionei fusese numit Bruno. Nu era un nume grozav, îşi zise Jonas, ca al… mă rog, ca al lui Gabriel, dar mergea.

Aplauzele publicului, care erau entuziaste la fiecare Numire, se înteţiră şi deveniră furtunoase când doi părinţi mândri din cale-afară primiră un noucopil de sex bărbătesc şi auziră că i se spune Caleb.

Acest nou Caleb era un copil înlocuitor. Părinţii îl pierduseră pe primul Caleb, un Pătrar micuţ şi vesel. Pierderea unui copil era un lucru foarte, foarte rar. Comunitatea era extraordinar de sigură şi fiecare cetăţean îşi apăra cu mare grijă toţi copiii. Dar, nu se ştie cum, primul Caleb o luase din loc pe neobservate şi căzuse în râu. Întreaga comunitate îndeplinise Ceremonia Pierderii, murmurând numele lui Caleb până la sfârşitul zilei, din ce în ce mai rar şi mai încet, pe măsură ce ziua aceea lungă şi întunecată se apropia de sfârşit, astfel încât micul Pătrar păru să se şteargă