Acum, la această Numire aparte, comunitatea îndeplini scurta Ceremonie a Murmurului-de-Înlocuire, repetând numele pentru prima dată de la pierderea copilului: la început încet şi rar, pe urmă mai des şi mai tare, pe când părinţii stăteau pe scenă cu noucopilul dormind în braţele mamei. Era ca şi cum primul Caleb s-ar fi întors.

Unui alt noucopil i se dădu numele Roberto, iar Jonas îşi aminti că Roberto Vârstnicul fusese pus pe liber cu doar o săptămână în urmă. Însă nu avu loc nicio Ceremonie a Murmurului-de-Înlocuire pentru micul Roberto. Punerea pe liber nu era totuna cu Pierderea.

Jonas asistă cuminte la ceremoniile Doiarilor şi Treiarilor, din ce în ce mai plictisit, ca în fiecare an. Pe urmă ieşi în pauza de prânz (servit afară) şi se întoarse la loc pentru Cinciari, Şesari, Şeptari şi în cele din urmă Optari, ultima ceremonie a primei zile.

Se uită mai departe şi-o aclamă pe Lily, care urcă mândră pe scenă, deveni Optară şi primi haina de identificare pe care avea s-o poarte tot anul – de data asta o haină cu nasturi mai mici şi, pentru prima dată, cu buzunare, ceea ce însemna că era suficient de matură ca să aibă grijă de propriile lucruşoare. Rămase pe loc şi ascultă cu un aer solemn îndrumările ferme cu privire la răspunderile pe care le aveau Optarii şi la efectuarea în premieră a orelor de voluntariat. Însă Jonas îşi dădu seama că, deşi părea atentă, Lily se uita cu jind la şirul de biciclete lucioase care aveau să le fie dăruite Nouarilor în dimineaţa următoare.

„La anu’, Lily-billy“, îi zise el în gând.

Ziua se dovedi epuizantă, şi până şi Gabriel, adus în coş de la Centrul de Creştere, dormi buştean în noaptea aceea.

În cele din urmă, veni şi dimineaţa în care avu loc Ceremonia Doişpearilor.

Acum Tata stătea lângă Mama în public. Jonas îi vedea aplaudând conştiincios, pe măsură ce Nouarii, unul câte unul, ieşeau de pe scenă cu bicicletele lor noi, fiecare având un ecuson cu numele posesorului fixat în partea din spate. Ştia că părinţii lui tresăriră uşor, cum făcu de altfel şi el, când Fritz, care trăia chiar în locuinţa de lângă ei, îşi luă bicicleta şi intră imediat cu ea în podium. Fritz era un copil foarte stângaci, care fusese chemat de multe ori pentru mustrare. Comitea de fiecare dată abateri mărunte: îşi încălţa pantofii invers, nu ştia unde-şi pusese tema, nu reuşea să înveţe destul pentru întrebările de cultură generală. Dar fiecare greşeală arunca o umbră neplăcută asupra felului cum îl îndrumau părinţii şi afecta simţul ordinii şi al succesului pe care le avea comunitatea. Jonas şi familia lui nu văzuseră cu ochi buni bicicleta lui Fritz, dându-şi seama că băiatul avea s-o lase adeseori pe aleea de la intrare în loc s-o fixeze corespunzător în locul special amenajat.

În cele din urmă, toţi Nouarii îşi reocupară locurile, după ce fiecare îşi dusese bicicleta afară, unde avea să-şi aştepte proprietarul la sfârşitul zilei. Toată lumea chicotea şi se ţinea de glume când Nouarii se duceau pentru prima dată acasă pe bicicletă. „Vrei să-ţi arăt cum se merge?“ îi întrebau prietenii mai mari. „Ştiu că nu te-ai mai urcat în viaţa ta pe bicicletă!“ Însă de fiecare dată Nouarii zâmbăreţi, care se antrenaseră în secret săptămâni în şir, încălcând astfel regulamentul, urcau în şa şi o luau din loc fără să se dezechilibreze câtuşi de puţin, fără ca roţile ajutătoare să atingă vreodată pământul.

Veni rândul Decarilor. Lui Jonas, Ceremonia lor nu i se părea niciodată din cale-afară de interesantă şi dura foarte mult, din cauză că părul fiecărui copil era tăiat şi aranjat într-unul din două feluri: fetele îşi pierdeau codiţele când deveneau Decare, iar băieţii renunţau la pletele lungi ale copilăriei în favoarea părului scurt şi a unei tunsori masculine, care le lăsa urechile la vedere. Oamenii de serviciu urcară repede pe scenă cu nişte mături şi îndepărtară grămăjoarele de păr. Jonas îi văzu pe părinţii noilor Decari murmurând şi foindu-se şi ştiu că în seara aceea, în multe locuinţe, aveau cu toţii să îndrepte tunsorile făcute în grabă, dându-le un aspect mai îngrijit.

Unşpearii. Parcă nu trecuse atât de mult de când Jonas însuşi luase parte la Ceremonia Unşpearilor, dar îşi aminti că nu se număra nici ea printre cele mai interesante. Când ajungeai Unşpear, nu-ţi rămânea decât să aştepţi să devii Doişpear. Era o simplă bornă temporală, fără nicio schimbare semnificativă. Existau, e-adevărat, haine noi: diverse articole de lenjerie pentru fetele ale căror corpuri începeau să arate altfel, precum şi pantaloni mai lungi pentru băieţi, cu un buzunar de-o formă aparte, în care să ţină micul calculator pe care aveau să-l folosească pe parcursul întregului an la şcoală; însă toate acestea erau pur şi simplu înmânate la pachet, fără discursuri de însoţire.

Pauza de prânz. Jonas îşi dădu seama că-i era foame. El şi colegii de grupă se strânseră la mesele din faţa Auditoriului şi-şi luară mâncarea împachetată. Ieri fusese multă veselie la prânz, iar copiii se tachinaseră cu sârg şi vioiciune. Însă astăzi componenţii grupei erau neliniştiţi şi se ţineau departe de ceilalţi copii. Jonas privi cum proaspeţii Nouari se îndreptară spre bicicletele care-i aşteptau, fiecare admirându-şi ecusonul cu numele. Îi văzu pe Decari mângâindu-şi părul scurtat nu demult, iar pe fete scuturând din capete ca să simtă mai bine despovărarea, după ce purtaseră codiţele acelea lungi atât de multă vreme.

— Am auzit de-un tip care era sută la sută sigur c-o să fie numit Inginer, şi când colo, i-au dat o slujbă la Salubritate, mormăi Asher, în timp ce mâncau. A doua zi a ieşit de la muncă, a sărit în râu, l-a străbătut înot şi s-a alăturat primei comunităţi peste care-a dat. De-atunci nu l-a mai văzut nimeni.

Jonas râse.

— Asta-i o scorneală, Ash, zise el. Tata mi-a zis c-a auzit-o şi el când a ajuns Doişpear.

Dar Asher tot nu se linişti. Se uită la râul a cărui apă se vedea undeva în spatele Auditoriului.

— Nici măcar nu ştiu să-not ca lumea, zise el. Instructorul meu de nataţie mi-a spus că n-am