— Flotabilitate, îl corectă Jonas.

— Mă rog. Cică n-o am. Mă duc la fund.

— Oricum, zise Jonas, cunoşti pe cineva – vreau să spun, îl cunoşti cu-adevărat, nu doar ai auzit o poveste despre el – care s-a integrat în altă comunitate?

— Nu, recunoscu Asher cu jumătate de gură. Dar poţi s-o faci. Scrie şi-n regulament. Dacă nu te-adaptezi, faci o cerere pentru Altundeva şi eşti pus pe liber. Mi-a zis mama că acum vreo zece ani cineva a depus cerere şi-a plecat a doua zi.

Pe urmă scoase un chicotit.

— Mi-a spus chestia asta fiindc-o scoteam din minţi. M-a ameninţat că face şi ea cerere pentru Altundeva.

— A glumit.

— Ştiu. Dar ce mi-a zis atunci, despre tipul care s-a dus, era adevărat. M-a asigurat că exact aşa a fost. Azi aici, mâine plecat. Nu l-a mai văzut nimeni. Şi fără Ceremonie de Punere pe Liber.

Jonas ridică din umeri. Povestea asta nu-l preocupa. Cum era cu putinţă să nu te adaptezi? Comunitatea era alcătuită foarte meticulos, iar când aveai de ales, o făceai cu mare grijă.

Până şi Împerecherea Consorţilor era tratată cu atâta consideraţie, încât uneori un adult care depunea cerere de primire a unei consoarte aştepta luni sau chiar ani până să i se aprobe şi să i se anunţe perechea. Toţi factorii – fel de-a fi, nivel de energie, inteligenţă şi preocupări – trebuiau să corespundă şi să interacţioneze perfect. Mama lui Jonas, de exemplu, avea o inteligenţă superioară celei a Tatei, însă Tata avea un fel de-a fi mai plăcut. Se echilibrau unul pe celălalt. Împerecherea lor, care, ca toate Împerecherile, fusese monitorizată de Comisia de Vârstnici vreme de trei ani înainte de depunerea cererilor pentru copii, fusese dintotdeauna menită succesului.

La fel ca Împerecherea Consorţilor, Numirea şi Plasarea noucopiilor, Însărcinările erau la rândul lor gândite atent de Comisia de Vârstnici.

Jonas era sigur că Însărcinarea lui şi a lui Asher, indiferent care-ar fi fost, aveau să li se potrivească de minune. Îşi dorea doar ca pauza de prânz să se încheie, publicul să se întoarcă în Auditoriu şi suspansul să ia sfârşit.

Răspunzând parcă dorinţei lui, se auzi semnalul sonor, iar mulţimea începu să se mişte în direcţia uşilor.

CAPITOLUL 7

Acum grupa lui Jonas ocupa alte locuri în Auditoriu, după ce le negociase cu noii Unşpeari, ca să stea chiar în faţă, la doi paşi de scenă.

Erau dispuşi după numerele iniţiale, cele pe care le primiseră la naştere. Numerele acestea erau rareori folosite după Numire. Însă fiecare copil îşi ştia numărul, fireşte. Uneori părinţii le foloseau enervaţi când copiii făceau câte-o boacănă, ca să le-arate că nu erau vrednici să poarte un nume. Jonas râdea înfundat ori de câte ori auzea un părinte exasperat că-i strigă sever unui copil care plânge: „Ajunge, Două’ş trei!“

Jonas era Nouăsprezece. Fusese al nouăsprezecelea noucopil din anul lui. Asta însemnase că, la Numire, stătea deja în picioare şi avea ochi vii, nelipsindu-i mult până să înceapă să meargă şi să vorbească. Faptul îi conferise un uşor avantaj în primul an sau în primii doi, făcându-l să pară ceva mai matur decât mulţi dintre colegii lui de grupă care se născuseră în ultimele luni ale aceluiaşi an. Însă lucrurile se echilibraseră când copiii deveniseră Treiari, cum se întâmpla întotdeauna.

După ce-ajungeau Treiari, copiii progresau în general la fel, deşi, dacă te uitai la numere, îţi dădeai seama imediat care dintre ei era cu câteva luni mai mare decât colegii de grupă. Tehnic vorbind, numărul întreg al lui Jonas era Unsprezece-nouăsprezece, dat fiind că existau, bineînţeles, şi alţi Nouăsprezece în fiecare grupă de vârstă. Iar astăzi, după ce noii Unşpeari fuseseră avansaţi de dimineaţă, existau doi purtători ai numărului Unsprezece-nouăsprezece. În pauza de prânz, Jonas schimbase zâmbete cu noul purtător, o persoană de sex femeiesc pe nume Harriet.

Dar suprapunerea ţinea doar aceste câteva ore. Peste puţin timp, Jonas avea să-şi înceteze existenţa de Unşpear şi să devină Doişpear, iar vârsta nu avea să mai conteze. Avea să fie adult, la fel ca părinţii lui, chit că era nou-venit şi nu avusese parte de nicio pregătire.

Asher era Patru şi stătea acum în rândul din faţa lui Jonas. Avea să fie al patrulea la primirea Însărcinării.

Fiona, numărul Optsprezece, stătea în stânga lui; în partea cealaltă şedea Douăzeci, o persoană de sex bărbătesc pe nume Pierre, de care lui Jonas nu prea îi plăcea. Pierre era foarte serios, n-avea haz, îşi făcea griji din orice şi umbla cu pâra. „Ai citit regulamentul, Jonas?“ şoptea el întotdeauna cu un aer solemn. „Nu cred că ne dă voie regulamentul.” De obicei, era vorba de cine ştie ce aiureală de care nu-i păsa nimănui – descheierea la haină dacă era o zi cu vânt slab sau o tură scurtă cu bicicleta unui prieten, doar aşa, de dragul de-a simţi ceva nou.

Discursul iniţial de la Ceremonia Doişpearilor fu rostit de Vârstnica-Şefă, conducătoarea comunităţii, care era aleasă din zece în zece ani. Discursul era cam acelaşi în fiecare an: evocarea copilăriei şi a perioadei de pregătire, apropiatele răspunderi ale vieţii de adult, importanţa profundă a Însărcinării, seriozitatea instruirii viitoare.

Pe urmă Vârstnica-Şefă trecu la o nouă secţiune a discursului.

— A venit vremea să ne dăm seama de diferenţe, începu ea, privindu-i direct pe copii. Voi, Unşpearii, v-aţi petrecut toţi anii de pân-acum învăţând să vă adaptaţi, să vă standardizaţi comportamentul, să reprimaţi orice impuls care v-ar putea scoate în afara grupei. Numai că astăzi onorăm diferenţele dintre voi. Ele sunt cele care v-au determinat viitorul.

Vârstnica-Şefă se apucă să prezinte grupa din acest an şi evantaiul ei de personalităţi, deşi nu individualiză pe nimeni prin nume. Aminti că exista cineva cu formidabile deprinderi de îngrijire, altcineva care-i iubea pe noucopii, un al treilea cu veleităţi ştiinţifice neobişnuite şi un al patrulea pentru care munca fizică era o plăcere evidentă. Jonas se foi în scaun, încercând să recunoască în fiecare trimitere pe cineva de la el din grupă. Deprinderile de îngrijire erau, fără îndoială, ale Fionei, aflată în stânga lui; îşi aminti că observase tandreţea cu care le făcuse baie Bătrânilor. Probabil că persoana cu veleităţi ştiinţifice