căutătură maliţioasă, unele povestiri sunt cam plicticoase. Chiar i-am văzut pe unii Bătrâni adormind în timpul lor – de pildă, când au pus-o pe liber pe Edna. Ai cunoscut-o?

Jonas clătină din cap. Nu-şi amintea de nicio Edna.

— Mă rog, au încercat să-i umple viaţa, să-i dea un sens. Şi, bineînţeles, adăugă ea cu un aer afectat, toate vieţile au sens, departe de mine gândul că n-ar avea. Dar Edna. Dumnezeule mare. A fost Născătoare, iar pe urmă a muncit ani în şir la Producţie Alimentară pân-a venit aici. Nici măcar unitate familială n-a avut.

Larissa îşi ridică prudent capul şi se uită în jur, să se-asigure că nu mai ascultau şi alţii. Pe urmă mărturisi:

— Nu cred că Edna era prea isteaţă.

Jonas râse. Îi clăti braţul stâng, i-l lăsă la loc în apă şi începu s-o spele pe picioare. Larissa murmură de plăcere, în timp ce el îi freca picioarele cu buretele.

— Dar viaţa lui Roberto a fost minunată, continuă ea după o clipă. Fusese Învăţător la Unşpeari – doar ştii cât de important e postul ăsta – şi făcuse parte din Comisia de Planificare. Şi – o, Doamne, nu ştiu cum şi-a găsit timp – a crescut doi copii foarte reuşiţi, ca să nu mai zic că tot el a gândit amenajarea Pieţei Centrale. Sigur, n-a făcut el munca fizică.

— Acum, spatele. Apleacă-te-n faţă şi te-ajut să te ridici.

Jonas îşi petrecu mâna pe după Larissa şi-o ajută să stea în capul oaselor. Îi stoarse buretele pe spate şi începu să-i frece umerii osoşi.

— Povesteşte-mi despre sărbătorire.

— Păi, i s-a spus povestea vieţii. Cu asta se-ncepe de fiecare dată. A urmat toastul. Ne-am ridicat cu toţii paharele şi l-am aclamat. Am cântat imnul. Roberto a ţinut un discurs de adio superb. Iar câţiva dintre noi au spus două vorbe şi i-au urat cele bune. Eu, nu. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc în public. Roberto a fost foarte emoţionat. Să fi văzut ce expresie avea când l-au pus pe liber.

Jonas îşi mişcă mai încet mâna pe spatele ei şi căzu pe gânduri.

— Larissa, întrebă el, ce se-ntâmplă de fapt când are loc punerea pe liber? Unde-anume s-a dus Roberto?

Femeia ridică uşor din umerii uzi.

— Nu ştiu. Nu cred că ştie cineva, poate doar comisia. Roberto doar ne-a făcut o plecăciune şi-a ieşit, cum fac toţi, pe uşa specială care dă în Sala de Punere de Liber. Dar ar fi trebuit să-i vezi expresia. Fericire pură, după mine.

Jonas surâse.

— Mi-ar fi plăcut să fiu aici şi s-o văd.

Larissa se încruntă.

— Habar n-am de ce nu-i lasă şi pe copii să vină. Cred că nu-i destul loc. Ar trebui să mărească Sala de Punere pe Liber.

— O să trebuiască să facem o propunere comisiei. Poate că o s-o studieze, spuse Jonas pe un ton viclean, iar Larissa hohoti.

— Vezi să nu! strigă ea, iar Jonas o ajută să iasă din cadă.

 

 

CAPITOLUL 5

 

De obicei, la ritualul de dimineaţă în care membrii familiei îşi povesteau visele, Jonas nu prea contribuia. Visa foarte rar. Uneori se trezea simţind că prin somn îi plutiseră crâmpeie de vis, dar nu părea să le poată prinde şi strânge laolaltă în ceva demn de-a fi povestit în timpul ritualului.

Însă în dimineaţa asta lucrurile arătau altfel. Noaptea trecută avusese un vis foarte precis şi viu.

Îşi lăsă mintea să cutreiere, în timp ce Lily, ca de obicei, repovestea un vis foarte lung, de data asta unul înspăimântător, în care încălcase regulile, se plimbase cu bicicleta Mamei şi fusese prinsă de Paznici.

Ascultară cu toţii atent şi discutară cu Lily despre avertismentul pe care i-l dăduse visul.

— Mulţumim pentru vis, Lily.

Jonas rosti formula standard mecanic şi încercă să fie mai atent când mama lui evocă un fragment de vis – o scenă neliniştitoare, în care fusese mustrată pentru că se abătuse de la o regulă pe care n-o înţelegea. Căzură de acord cu toţii că visul se născuse din sentimentele pe care le încercase Mama când îl pedepsise, contrar propriei voinţe, pe cetăţeanul care încălcase regulile de bază pentru a doua oară.

Tata anunţă că nu visase nimic.

— Gabe? întrebă el, coborându-şi privirile spre coşul în care noucopilul gângurea după ce fusese hrănit, aşteptând să fie dus înapoi la Centrul de Creştere peste zi.

Râseră cu toţii. Povestitul viselor începea de când ajungeai Treiar. Dacă noucopiii visau, asta n-o ştia nimeni.

— Jonas? întrebă Mama.

Se interesau de fiecare dată, deşi ştiau cât de rar avea Jonas de povestit un vis.

— Azi-noapte chiar am visat, le spuse el şi se foi în scaun, încruntându-se.

— Bravo, zise Tata. Povesteşte-ne.

— Amănuntele nu sunt foarte clare, explică Jonas, străduindu-se să-şi recreeze visul straniu în minte. Cred că eram în sala de baie din Casa Bătrânilor.

— Unde-ai fost ieri, sublinie Tata.

Jonas dădu din cap.

— Dar nu-i acelaşi lucru. În vis a existat o cadă, una singură. În realitate, sala de baie are câteva rânduri de căzi. Însă încăperea din vis era călduroasă şi jilavă. Eu îmi scosesem vestonul şi nu-mi pusesem halatul, aşa că aveam pieptul gol. Transpiram, din cauză că era foarte cald. Iar Fiona era şi ea acolo, exact cum a fost ieri.

— Şi Asher? întrebă Mama.

Jonas clătină din cap.

— Nu. Doar eu şi Fiona, singuri în încăpere, stând în picioare lângă cadă. Fiona râdea. Eu, nu. Ba chiar aproape că mă supărasem pe ea, în vis, fiindcă nu mă lua în serios.

— În legătură cu ce? întrebă Lily.

Jonas îşi privi farfuria. Dintr-un motiv pe care nu-l pricepea, se simţi vag stânjenit.

— Cred că-ncercam s-o conving să intre-n cada plină.

Se opri. Ştia că trebuia să spună tot, că nu era doar corect, ci şi necesar să-şi povestească întregul vis. Aşa că se sili să relateze partea care-l făcea să se simtă jenat.

— Voiam să-şi scoată hainele şi să intre-n cadă, explică el repede. Voiam să-i fac baie. Ţineam buretele-n mână. Dar ea nu voia. Râdea întruna şi spunea „nu“.

Îşi ridică privirea spre părinţi.

— Asta-i tot, zise el.

— Poţi să-ţi dai seama care-a fost cel mai puternic sentiment din vis, fiule? întrebă Tata.

Jonas se gândi puţin. Detaliile erau neclare şi vagi. Dar sentimentele erau bine definite şi năvăliră din nou peste el, chiar în timp ce se gândea.

— Dorinţa,