Cu această ocazie, au încercat să o dea afară pe Liesel. După cum vă imaginaţi, ea a protestat, iar Rudy a fost de acord.

– Nu, nu, zâmbi el. Lăsaţi-o să rămână.

Îşi freca mâinile.

Pe strada mizerabilă nu mai cădea zăpadă şi urme de paşi noroioase se adunaseră între ei. Rudy jucă mingea, o lovi, iar Liesel a sărit şi a deviat-o cumva cu cotul. Stătea rânjind şi primul lucru pe care îl văzu fu un bulgăre izbindu-i faţa. Jumătate era nămol. Pişcă îngrozitor.

– Cum îţi place asta? rânji băiatul şi fugi după minge.

– Saukerl! şopti Liesel.

Prindea rapid vocabularul din noua casă.

CÂTEVA LUCRURI DESPRE RUDY STEINER Era mai mare decât Liesel cu optsprezece luni avea picioare ciolănoase, dinţi ascuţiţi, ochi blegi, albaştri şi părul de culoarea lămâii. Fiind unul dintre cei şase copii Steiner, era mereu înfometat. Pe strada Himmel, era considerat un pic nebun. Asta din cauza unui eveniment despre care rar se vorbea, dar care era cunoscut ca „Incidentul Jesse Owens”, în care s-a vopsit singur negru ca tăciunele şi a alergat sute de metri pe stadionul local.

Nebun sau nu, Rudy a fost mereu destinat să-i fie lui Liesel cel mai bun prieten. Cu siguranţă, un bulgăre în faţă este începutul perfect pentru o prietenie îndelungată.

La câteva zile după ce Liesel a început şcoala, mergea cu Steinerii. Mama lui Rudy, Barbra, îl făcu să promită că va merge cu fata cea nouă, în principal pentru că auzise de bulgăre. Spre onoarea lui Rudy, chiar era destul de mulţumit să se conformeze. Nu era deloc genul de junior misogin. Îi plăceau mult fetele şi o plăcea pe Liesel (de aici şi bulgărele). De fapt, Rudy Steiner era unul dintre acei mici pungaşi insolenţi, care îşi imaginează cum ar fi cu femeile. Fiecare copilărie pare a avea un astfel de copil precoce prin preajmă. Este băiatul care refuză să se teamă de sexul opus, doar pentru că toţi ceilalţi aleg să îmbrăţişeze această spaimă, iar el e genul căruia nu-i este frică să ia o decizie. În acest caz, Rudy deja se hotărâse în privinţa lui Liesel Meminger.

În drum spre şcoală, încercă să-i arate câteva puncte de interes din oraş şi reuşi să le menţioneze pe toate, în timp ce le spunea rubedeniilor mai mici să-şi ţină gura, iar cele mai mari îi cereau lui să-şi ţină gura. Primul lucru interesant a fost o ferestruică la etajul unui bloc de apartamente.

– Acolo locuieşte Tommy Müller. Realiză că Liesel nu şi-l amintea. Cel cu ticurile? Când avea cinci ani, s-a rătăcit în piaţă în cea mai rece zi din an. Trei ore mai târziu, când l-au găsit, era îngheţat bocnă şi avea o teribilă durere de urechi de la frig. După un timp, urechile i s-au infectat cu totul şi a făcut trei sau patru operaţii, iar doctorii i-au distrus nervii. Aşa că acum are ticuri.

Liesel adăugă:

– Şi nu se pricepe la fotbal.

– Deloc.

Apoi urma magazinul de pe colţ, la capătul străzii Himmel. Frau Diller’s.

O OBSERVAŢIE IMPORTANTĂ DESPRE FRAU DILLER Are o regulă de aur.

Frau Diller era o femeie tăioasă, cu ochelari groşi şi o căutătură cruntă. Şi-a compus o privire maliţioasă pentru a descuraja şi cea mai mică idee de a fura din magazinul ei, pe care îl ocupa stând ca un soldat, cu o voce îngheţată şi având chiar o respiraţie care aducea a Heil Hitler. Magazinul era alb şi rece, şi complet lipsit de viaţă. Şi căsuţa gâtuită de lângă el tremura puţin mai mult decât alte clădiri de pe strada Himmel. Frau Diller cultiva acest sentiment, oferindu-l ca singurul lucru gratuit din prăvălia ei. Trăia pentru magazinul ei şi magazinul trăia pentru al Treilea Reich. Chiar şi mai târziu, când a început raţionalizarea, era cunoscută pentru că vindea pe sub mână anumite lucruri greu de procurat şi dona banii partidului nazist. Pe peretele din spatele locului în care stătea era o fotografie înrămată a Führerului. Dacă intrai în magazinul ei şi nu spuneai Heil Hitler, nu erai servit. În timp ce treceau pe acolo, Rudy îi atrase atenţia lui Liesel asupra uităturii aspre de la fereastra magazinului.

– Să zici Heil când intri acolo, o avertiză el sec. Asta dacă nu vrei să mergi niţel mai departe.

După ce depăşiră magazinul, Liesel se uită înapoi, iar ochii măriţi erau acolo, lipiţi de geam.

După colţ, strada München (artera principală din Molching) era plină de zloată.

Aşa cum se întâmpla adesea, câteva rânduri de trupe aflate la antrenament mărşăluiau pe acolo. Uniformele lor mergeau drepte, iar ghetele lor murdăreau zăpada. Ochii de pe feţele lor concentrate priveau fix înainte.

S-au uitat la soldaţii care dispăreau, iar apoi grupul de Steineri şi Liesel au trecut pe lângă nişte vitrine de magazin şi primăria impunătoare, care, în câţiva ani, avea să fie distrusă din temelii şi îngropată. Câteva dintre prăvălii erau abandonate şi încă etichetate cu stele galbene şi murdării antisemite. Mai jos, biserica ţintea către cer, cu vârful format din ţigle elaborat întrepătrunse. În general, strada era un lung tub cenuşiu – un coridor plin de igrasie, de oameni încovoiaţi de frig şi de sunetul lipăit al paşilor prin apă.

La un moment dat, Rudy se grăbi înainte, târând-o pe Liesel cu el.

Ciocăni la fereastra unei croitorii.

Dacă ar fi putut citi firma, ar fi văzut că-i aparţinea tatălui lui Rudy. Magazinul nu era încă deschis, dar, înăuntru, un bărbat pregătea articolele de îmbrăcăminte în spatele tejghelei. Îşi ridică privirea şi făcu cu mâna.

– Papa al meu, o informă Rudy şi, în curând, se găsiră printre Steineri de diferite dimensiuni, fiecare făcându-i cu mâna şi trimiţându-i bezele tatălui sau pur şi simplu stând şi salutând din cap (în cazul celor mai mari).

Apoi, înaintară către ultimul loc înainte de şcoală.