Cărți «Marcus Zusak top cărți de citit într-o viață .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Era un loc unde nimeni nu voia să stea şi să se uite, dar aproape toţi o făceau. De forma unui lung braţ rupt, strada avea câteva case cu ferestre distruse şi pereţi juliţi. Steaua lui David era pictată pe una dintre uşi. Casele acelea erau aproape ca nişte leproşi. Sau, în cel mai bun caz, erau ca nişte răni infectate pe pământul german.
– Schiller Strasse, zise Rudy. Strada stelelor galbene.
Mai jos, nişte oameni umblau încolo şi încoace. Burniţa îi făcea să pară fantome. Nu oameni, ci forme mişunând sub norii de plumb.
– Haide, voi doi, strigă Kurt (cel mai mare dintre copiii Steiner), iar Rudy şi Liesel se apropiară rapid de el.
La şcoală, Rudy îşi făcu un scop din a o căuta pe Liesel în timpul pauzelor. Nu-i păsa că elevii ceilalţi şuşoteau despre prostia noii fete. A fost alături de ea la început şi va fi acolo şi mai târziu, când frustrarea lui Liesel va da în clocot. Dar nu va face asta pe gratis.
SINGURUL LUCRU MAI RĂU DECÂT UN BĂIAT CARE TE URĂŞTE Un băiat care te iubeşte.
Spre sfârşitul lunii aprilie, când s-au întors de la şcoală în ziua respectivă, Rudy şi Liesel au aşteptat pe strada Himmel să înceapă obişnuitul joc de fotbal. Ajunseseră puţin mai devreme şi încă nu apăruse niciun alt copil. Singura persoană pe care o văzură a fost Pfiffikus.
– Uită-te acolo! arătă Rudy.
UN PORTRET AL LUI PFIFFIKUS Era o siluetă delicată. Avea părul alb. Era un impermeabil negru, pantaloni maro, pantofi în curs de descompunere şi o gură – şi ce mai gură era.
– Hei, Pfiffikus!
În timp ce silueta aflată la distanţă se întorcea, Rudy începu să fluiere.
Simultan, bătrânul şi-a îndreptat trupul şi a început să înjure cu o ferocitate care nu poate fi descrisă decât ca fiind talent. Nimeni nu părea să-i ştie numele adevărat sau, dacă îl ştia, nu îl folosea niciodată. Era strigat Pfiffikus pentru că astfel numeşti pe cineva căruia îi place să fluiere, lucru pe care Pfiffikus cu siguranţă îl făcea. Fluiera în mod constant o melodie numită Marşul lui Radetzky{5} şi toţi puştii din oraş îl imitau şi repetau melodia. Exact în acel moment, Pfiffikus abandona stilul său obişnuit de a merge (aplecat în faţă, cu paşi mari şi deşiraţi şi cu braţele în spatele impermeabilului) şi lua poziţia de atac. Atunci, orice aparenţă de serenitate era violent curmată, iar vocea îi deborda de turbare.
Cu ocazia aceea, aproape reflex, Liesel i se alătură lui Rudy în insultarea omului.
– Pfiffikus! repetă ea adoptând repede cruzimea adecvată, pe care numai copilăria pare să o aibă.
Fluiera groaznic, dar nu era vreme să se perfecţioneze.
Se repezi spre ei, strigând. Începu cu „Geh’ scheissen!” şi apoi evolua rapid. La început, direcţionă ocările numai spre băiat, dar curând veni şi rândul fetei.
– Târfă mică! răcni către ea.
Cuvintele o loviră în spate.
– Nu te-am mai văzut până acum!
Imaginaţi-vă să numeşti o fată de zece ani târfa. Ăsta era Pfiffikus. Părerea generală era că el şi Frau Holtzapfel ar face un cuplu minunat.
– Veniţi înapoi! au fost ultimele cuvinte pe care Liesel şi Rudy le auziră în timp ce alergau.
Au fugit până au ajuns pe strada München.
– Haide! zise Rudy după ce şi-au recăpătat suflul. Doar puţin mai departe.
O duse la Hubert Oval, locul unde se petrecuse incidentul Jesse Owens, şi stătură cu mâinile în buzunare. Pista se întindea în faţa lor. Un singur lucru se putea întâmpla. Rudy începu.
– O sută de metri, o îmboldi el.
– Pun pariu că nu mă poţi întrece.
– Pe ce pariezi, Saumensch mic? Ai bani?
– Sigur că n-am. Tu ai?
– Nu.
Dar Rudy avea o idee. Era iubăreţul din el care ieşea la suprafaţă.
– Dacă te întrec, pot să te sărut.
Se aplecă şi începu să îşi ruleze pantalonii. Liesel era cel puţin alarmată.
– De ce ai vrea să mă săruţi? Sunt murdară.
– Şi eu.
În mod clar, Rudy nu vedea niciun motiv pentru ca puţină murdărie să reprezinte un obstacol. Trecuse o vreme de când oricare din ei făcuse ultima baie.
Se gândi la asta în timp ce examina picioarele lungi ale adversarului. Erau aproape la fel ca ale ei. „Nu are cum să mă întreacă”, se gândi ea. Dădu din cap cu seriozitate. Era o afacere în toată regula.
– Poţi să mă săruţi dacă învingi. Dar, dacă eu câştig, nu voi mai fi portar la fotbal.
Rudy se gândi.
– Destul de corect.
Au pecetluit înţelegerea cu o strângere de mână. Cerul era întunecat şi înnorat, iar picături mici de ploaie începeau să cadă.
Pista era mai noroioasă decât părea. Ambii concurenţi erau pregătiţi.
Rudy aruncă o piatră în aer, în loc de un foc de pistol. Când lovea pământul, puteau lua startul.
– Nici măcar nu pot să văd linia de sosire, se plânse Liesel.
– Şi eu pot?
Piatra se înfipse în pământ.
Alergau unul lângă altul, lovindu-se cu cotul şi încercând să ajungă unul în faţa celuilalt. Nămolul îi făcu să alunece şi îi trânti la pământ cu vreo douăzeci de metri înainte de finiş.
– Isuse, scânci Rudy. Sunt acoperit de rahat!
– Nu-i rahat, e noroi, îl corectă Liesel, deşi avea îndoielile ei.
Mai alegară cinci metri spre linia de sosire.
– Să zicem că e remiză?
Rudy privi în sus, tot numai dinţi ascuţiţi şi ochi albaştri, blegi. Jumătate de faţă îi era murdară de noroi.
– Dacă-i remiză, îmi mai primesc sărutul?
– Nici într-un milion de ani.
Liesel se ridică şi îşi îndepărtă nişte noroi de pe jachetă.
– Te scap de stat în poartă.
– Bagă-ţi poarta undeva!
Întorcându-se pe strada Himmel, Rudy o avertiză:
– Într-o zi, Liesel, vei muri să mă săruţi.
Dar Liesel ştia.
Jurase.
Cât timp ea şi Rudy Steiner vor trăi, niciodată nu-l va săruta pe acel mizerabil şi slinos de Saukerl, cu atât mai puţin azi. Erau chestiuni mai importante de făcut. Se uită la costumul plin de nămol şi spuse ce era evident:
– O să mă omoare.
Bineînţeles,