— Să pregăteşti, cu Mitrea, sania, îi zise Vitoria. S-o umpli cu fân; să pui ş-un sac de orz pentru cai. Mâni dimineaţă ne ducem la Piatra.

  — D-apoi om putea răzbi, mămucă?

  — Om cerca; cine nu cearcă, nu izbândeşte.

  — Şi asta-i adevărat, răspunse el mâhnit în sine; căci nu se mai putea bucura de hora de a doua zi.

  — La joc s-aduce soră-ta, zise munteanca, privindu-l cu coada ochiului. A spune ea mândrelor vorbe bune şi noi ne-om duce la datoria noastră.

  „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare; cunoaşte gândul omului…” cugetă cu mare uimire Gheorghiţă.

  Cum ajunse acasă, se duse încruntat la căsuţa vitelor şi alese la o parte doi căluţi pagi, care se împărecheau bine la umblet şi erau cei mai buni la ham. Le dădu orz într-un căuş şi le descurcă de scai coamele şi cozile. Apoi izbi într-o parte cu piciorul sania cu oplene18 ş-o împinse la gura podului cu fân. Pregăti toate singur, fără Mitrea, ca să-şi ieie de-o grijă, şi se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire în munte cât a fost copil. Pârăul cu buboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sara, când învăluie focul limbi sub sprânceana pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii. Toate acestea i le aducea aminte mirosul de fân, în care pluteau vara şi copilăria. Cum se risipeşte mireasma în ger, aşa s-au dus toate. Acuma a intrat la slujbă grea şi la necaz. Se vede că tatu-său Nechifor va fi căzut pe undeva ş-a pierit, ori l-au omorât hoţii. Pentru o tinereţă ca a lui cade grea sarcina gospodăriei. Şi maică-sa asta s-a schimbat. Se uită numai cu supărare şi i-au crescut ţepi de aricioaică.

  Când intră el în casă, Vitoria înălţă fruntea de lângă vatră.

  — Nu te uita urât, Gheorghiţă, că pentru tine de-acu înainte începe a răsări soarele.

  „Ce-a fi vrând ea să spuie?” se întrebă el, fără a da răspuns.

  — Eu te citesc pe tine, măcar că nu ştiu carte, urmă femeia, înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi bărbat Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.

  În glasul maică-sii tremurau lacrimi. Gheorghiţă simţi o uşoară înduioşare; totuşi nu i se putea alcătui în minte nici o vorbă de mângâiere.

  A doua zi, sâmbătă, plecară la răsăritul soarelui, înveliţi în cojoace. Vremea era liniştită şi blândă, dar drumul greu, căci pârtiile nu erau bine rupte. Caii luptau cu mare vrednicie; într-o vreme Gheorghiţă lepădă cojocul şi trase de sub fân lopata de lemn, începând bătălia cu troianul. Deodată simţi în el putere şi îndârjire şi nu se opri până ce nu-l birui, ca pe-o fiinţă. Privi spre maică-sa; o văzu zâmbind şi înţelese că i-a dat răspunsul pe care nu-l putea gângăvi în ajun. „Femeile-s viclene, cugetă el apucând iar hăţurile; ele-s mai iscusite la vorbă; iar bărbaţii îs mai proşti; însă mai tari de vârtute.”

  Asta tot maică-sa o spusese cândva.

  Abia către amiază ajunseră la apa Bistriţei. Trecură pe pod de gheaţă şi găsiră cale lucie spre târg. Abătură spre stânga, la mănăstire, şi poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini şi cântări. Toţi monahii erau în strane, cu camilafcele19 aplecate, şi slujea părintele arhimandrit Visarion stareţul.

  Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. Munteanca îşi lepădă cojocul lângă uşa de intrare şi înaintă sprintenă, numai în sumăieş, păşind moale pe covor cu opincile. În faţa iconostasului se opri şi salută pe sfinţi cu mare înfrângere, aplecându-se adânc, cu mâna dreaptă până la pământ. Făcându-şi cruci repetate, îşi murmura gândul care o ardea. Trecu la sfeşnice şi aşeză făclioarele de ceară pe care le adusese de acasă învelite în năframă. Cu năframa aceea bătută în fluturi de aur trecu la icoana cea mai mare şi mai de căpetenie a mănăstirii, cătră care avea a-şi spune ea năcazul îndeosebi. Sfânta Ana o privi dintr-o dată prin fum de lumânări şi munteanca îngenunche şi-i sărută mâna. Stând umilită şi cu fruntea plecată, îi dărui năframa, c-un ban de argint legat într-un colţ, şi-i spuse în şoaptă taina ei. Îi spuse şi visul; şi ceru răspuns. I se dădu sfintei cu toată fiinţa, ca o jertfă rănită, şi lăsă să cadă pe năframă lacrimi. După aceea se ridică fără să vadă pe nimeni şi trecu în uşa din stânga a altarului, aşteptând umilită, cu mânile încrucişate sub sâni şi cu fruntea înclinată.

  Auzi un glas blând. Simţi că-i chemată. Deschise privirea spre altar şi văzu pe preasfinţitul Visarion. Îndată îngenunche şi-i sărută poala straiului. El îşi puse mâna pe creştetul ei. Era un ieromonah bătrân şi uscat, cu barbă albă.

  — Părinte, am venit pentru întrebare şi sfat… şopti ea

  — Te-ai închinai sfintei Ana?

  — M-am închinat.

  — Aşteaptă… îi hotărâ părintele arhimandrit.

  Ea rămase în neclintirea ei, aşteptând.

  După sfârşitul sfintei slujbe, monahul îi porunci să vină după dânsul. Sui treptele la stăreţie, şi mai aşteptă o vreme într-o odaie naltă, cu canapele, mese şi alese podoabe. „Un părinte stareţ e ca ş-un boier mare…” încuviinţă ea, fără a îndrăzni să se aşeze.

  Veni preasfinţitul Visarion. O întrebă de unde-i. Îşi aducea aminte că a mai văzut-o la sfânta mănăstire cu soţul ei.

  — Da, sfinţite părinte; atuncea am venit cu bărbatu-meu pentru o bolişte care dăduse în oile noastre la câmp. Şi sfânta Ana ne-a izbăvit. Acuma, sfinţite părinte, am venit pentru soţul meu, care s-a prăpădit. S-a dus după o cumpărătură de oi. A plecat pe la Sâmedru, şi nu s-a mai întors.

  Povesti părintelui Visarion toate, cu vorbe cam multe. Bătrânul o asculta, dând încet din cap.