— Ai dai de veste la stăpânire?

  — Care stăpânire? La noi nu este nici primar, nici jandar. M-am plâns numai părintelui Dănilă. Ş-acuma am venit şi m-am jăluit sfintei Ana.

  — Bine-ai făcut, nevastă. S-aşteptăm. Sfânta Ana are să puie cuvânt la scaunul împărăţiei celei mari. Iar în acelaşi timp dumneata du-te la stăpânirea pământească în Piatra. Du-te la poliţai şi la prefectşi spune-le întâmplarea ca să facă cercetări.

  — Înţeleg, răspunse Vitoria; m-oi duce şi la dânşii, dar nădejdea mea cea mare e în altă parte.

  VI.

  Noaptea aceea a privegheat într-o odăiţă de sub stăreţie, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. Într-un târziu, ele s-au dus la culcuşurile lor. A intrat Gheorghiţă şi s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. A adormit îndată. Parcă ar fi trecut spre alt tărâm într-o împărăţie fericită. Ea rămase singură, sub candelă şi sub icoane, gândindu-se aţintit ce are de făcut a doua zi. I se părea lucrul cel mai greu să găsească anume uliţa dintre atâtea de multe, şi pe acea anume uliţă, anume casă cu mai multe rânduri. În toate odăile şed la mese oameni cu condeiele după ureche şi scriu. Iar într-anume odaie şede cel care-i mai mare, primar, ori prefect, ori poliţai. Se uită încruntat şi-i gras şi bărbos. Tot îşi scoate ciubucul din gură şi răcneşte la cei mai mici. Când îl aud, cei de prin odăi pleacă fruntea şi scriu mai harnic, trăgând cu coada ochiului unul la altul şi făcându-şi semne.

  Acolo vrasăzică e stăpânirea împărătească. Ş-aşa în toate târgurile sunt slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai, până la Bucureşti; şi la Bucureşti stă pe tron regele şi dă porunci tuturora. Bun lucru, neapărat, să ţie asemenea rânduială; toate să se facă după poruncă şi să se scrie ce s-a făcut. Aşa se cunoaşte prin târguri cine cumpără vite şi cine vinde, şi care încotro se duce. La Dorna de-asemeni. Nu-i ca în sus pe Tarcău, unde oamenii trăiesc cum au apucat şi cum îi taie capul Dacă făptuieşe unul o poznă, ori o moarte de om, se duce prin stâncile munţilor şi se hrăneşte cu zmeură ca urşii, până ce-l alungă la vale iarna. Atuncea-l prind oamenii, îl leagă şi-l dau pe mâna stăpânirii devale.

  Adevărat că până la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat şi n-a avut nevoie de nici un fel de slujbaş al măriei sale. Şi-a văzut de gospodărie şi de oi; a vândut brânză, a dat în mâna perceptorului vama şi birul – ş-atât. Şi chiar asta era mai mult treaba omului. Nechifor Lipan le cunoştea pe toate şi ştia orişicând la ce uşi să bată şi la ce slujbaşi să se înfăţişeze, căci el umbla din tinereţă în ţara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbătăcie. O ajungea mintea ce are de făcut, însă faţă de o lume necunoscută păşea cu oarecare sfială.

  După răsăritul soarelui, a doua zi, a fost în Piatra. Târgul îl mai văzuse, la iarmaroace; însă îl ştia dinspre alte părţi; a îmbulzelilor de lume, a petrecerilor, a crâşmelor unde-i bateliştea20 muntenilor. Poposi cu flăcăul la un han ştiut. Au poftit carne friptă grătar şi pâine albă ş-au băut o garafă de vin. Cum a deschis gura să întrebe, Vitoria a aflat îndată unde poate găsi pe domnul prefect. Asupra unei trebi care s-a petrecut în afară de târg, în hotarele ţinutului, numai prefectul are putere. A lăsat sania cu flăcăul la han şi s-a dus singură. A nimerit. Dacă ai gură să întrebi, nimereşti orişiunde.

  A găsit o casă mare şi frumoasă cu mai multe rânduri. S-a simţit îndată cu inima liniştită când a văzut umblând pe acolo oameni îmbrăcaţi ca şi prin părţile ei. I-a întrebat, i-au spus că acolo sunt şi judecătoriile unde se judecă pricinile. Şi acestea le ştia de la Nechifor Lipan, dar se apropia întâia oară de ele.

  S-a suit sus la rândul al doilea pe trepe largi. A întrebat-o un aprod bătrân pe cine caută. Caută pe domnul prefect.

  — Tare bine; s-aştepte până ce i-a veni rândul.

  Aşteaptă. Îşi face socoteală în minte cum să spuie, cu vorbe mai potrivie, întâmplarea.

  I se înnegurează privirile când intră într-o odaie frumoasă şi scumpă. Prefectul nu-i nici bărbos, nici nu fumează din ciubuc, nu-i nici încruntat. E un bărbat tânăr, cu obrazul ras, cu părul scurt, pieptănat în două părţi. Cu straie cernite. Dar zâmbeşte, căci n-are grijile ei.

  Fără a se mişca din locul lui, se uită la munteancă. Îşi potrivise în grabă casânca de mătasă, îşi lepădase cojocul. Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire. Ochii îi luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrânte în cârligaşe. Simţindu-se admirată, femeia îşi regăsi îndată înfăţişarea pe care o avea când se uita în oglindă, c-o lumină abia simţită de râs.

  — Despre ce-i vorba, nevastă? Ce vânt te-aduce? întrebă omul stăpânirii. Se juca, privind-o, c-un cuţit de os.

  — Nu m-aduce vânt bun, domnule prefect. Mi-a plecat soţul de-acasă acu şaptezeci şi trei de zile şi încă nu s-a întors. S-a dus la Dorna după nişte oi. Nu mi-a scris, n-am aflat ştire de la nimeni. Stau aşa; îl aştept şi nu vine.

  — De şaptezeci şi trei de zile? E cu putinţă? S-a dus să cumpere oi? Avea bani?

  — Avea; ca să plătească ciobanilor de la Rarău.

  — Şi n-a dat nici un semn?

  — Niciunul.

  — Aiuncea l-au prădat hoţii şi l-au răpus.

  — Alta nu poate fi… şopti munteanca, lovită în inimă: aşa îmi arată şi visul pe care-l am întruna.

  — S-ar putea să fie şi altceva.

  — Într-adevăr; poate să se fi oprit la o casă străină. Acuma aş dori să fie