Prefectul clătină din cap, privind-o puţintel pieziş. Avea un spasm de plâns, pe care-l înghiţi îndată. C-un deget lepădă pe rând lacrimile din ochi.

  — Trebuie să dau ordin să se cerceteze, vorbi el cu bunăvoinţă. Să-mi faci o plângere şi să mi-o aduci.

  Femeia dădu din cap de sus în jos.

  — Ai înţeles?

  — Am înţeles.

  — Să pui pe un slujbaş de-aici, ori pe un avocat, să ţi-o scrie; să-i lipeşti timbru, şi să mi-o aduci ca să scriu pe dânsa rezoluţia.

  Munteanca iar dădu din cap.

  — Ai înţeles?

  — Am înţeles.

  — Nu fi prea supărată; încă nu ştim nimica.

  — Ba eu ştiu, răspunse deodată întunecată munteanca.

  Îi sta ş-aşa bine. Omul stăpânirii trase un chibrit şi-şi aprinse ţigara. Vitoria se înclină din umeri, se întoarse, pipăi clampa şi ieşi. Era ameţită. Nimene pân-acuma nu-i deschisese lumină înspre locul acela de întuneric, care se cheamă Dorna. Deşi ştiu, icoanele tac. Iată, dintre oameni, slujbaşul regelui a fulgerat un cuvânt, care-i adevărul. Acest cuvânt stătea şi-ntr-însa, numai nu îndrăznea să-l scurme. Pe Nechifor l-au răpus răii.

  Îşi ridică în braţe cojocul de lângă uşă şi se uită în juru-i. Nu vedea bine din pricina lacrimilor; îşi şterse genele de blana aspră. Aprodul cel bătrân şi de treabă o observă în tăcere, scărpinându-şi cu arătătorul mânii stângi bărbuţa albă. Cu dreapta stăpânea clampa de la uşa domnului prefect.

  — Ce mai vrei, nevastă? Poate ai nevoiede ceva.

  — Am nevoie, să-mi scrie careva o jalbă.

  — Se poate, de ce nu? Ce fel de jalbă? Pentru care pricină?

  — O jalbă, despre omul meu care s-a dus până-ntr-un loc şi de atuncea a trecut vreme şi nu s-a mai întors.

  — Nu-i uşor lucru; dar se poate face. Eu ţi-aş putea găsi un om meşter, dar trebuie să mă duc să-l caut. Slujba mea aici e una şi pentru asta mă plăteşte statul, iar ca să caut ce-ţi trebuie dumnitale, e altă slujbă.

  Vitoria îl privi zâmbind:

  — Socoţi, moşule, că eu nu cunosc ce am de făcut? Ştiu eu că trebuie să-ţi dau de-un pahar de vin pentru o slujbă mare ca asta. Să nu te superi, da’ mai mult de cinci lei de hârtie nu ţi-oi da.

  — Bine, dar celui care scrie jalba se cade să-i dai mai mult.

  — Aceluia i-oi da zece.

  — Dar pentru timbru?

  — Oi da şi pentru timbru zece. Trebuie lipit pe jalbă.

  — Bine, mă duc s-aduc pe meşter. Cum ţi-a scri-o el, poate să citească şi Vodă şi să lăcrimeze. Are acest jălbar o întorsătură de condei cum nu se mai află; atâta numai că-i mare beţiv, trebuie să-l caut la crâşmă. Da’ dumneata mă aştepţi aicea, nu te clinteşti şi pregăteşti gologanii.

  Bătrânelul îi dădu întâi ocol, ca şi cum ar fi vrăjit-o, ca s-o fixeze. Apoi lăsă clampa şi coborâ treptele, depanând repede din picioare. Vitoria îşi reluă înfăţişarea încruntată şi duşmănoasă.

  Veni jălbarul, cu cizme lustruite, cu vărguţă albă şi cu nasul roş. N-avea palton; umbla fudul fără haina aceasta de prisos. Se arătă dispreţuitor când auzi că-i vorba numai de zece lei pentru o lucrare care cere mare pricepere şi iscusinţă.

  Vitoria fugea cu ochii ei iuţi de la moşnegel, care luase iar în stăpânire clampa, la nasul omului fudul, şi-şi subţie buzele cu îndărătnicie. Lăsă aprodului preţul pe care i-l hotărâse, ca să nu mai fie vorbă şi sfadă în loc străin, îşi trase pe mâneci cojocul şi scoborâ treptele până în uliţă.

  Dintr-o dată luase altă hotătâre. S-a duce la un avocat, om cu mai mare ştiinţă de carte. Ori a pune în sat la Măgura pe părintele Dănilă să scrie. Nu poate să fie pe lume scriitor mai dibaci decât părintele.

  Pe urmă părintele ştie toate cum au fost şi le-a spune cu adevărat. Însă dacă nu-i multă îndoială că Nechifor Lipan ar fi fost răpus de hoţi, atuncea la ce foloseşte jalba? Cine mai poate găsi pe-un om zvârlit cu capu-n jos într-o fântână? Asta era apa cea neagră din asfinţit. Dacă nu s-a mai aflat ştire, dacă n-a mai venit veste nici despre mort, atuncea lotrii l-au prăvălit în fântână. Într-aşa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă nu-i o lumină de sus care să arate. De aceea tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistriţa cată să-i rămâie nădejdea. Voinţa sfintei a fost ca astăzi să-i vie o înţelegere. După această înţelegere sfânta îi va hotărâ într-un chip oarecare pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute.

  — Unde te duci nevastă? întrebă omul cel sprinten îmbrăcat, atingând-o cu vărguţa. Ea se opri şi se întoarse asupra lui.

  — Mă duc unde mi-i voia. Întinde mâna să-ţi pun într-însa hârtiuţa asta ca şi a moşneagului, şi întoarce-te repede de unde vii, ca să nu te înjunghie vreo răceală.

  — He! d-apoi pentru atâta mi-am lăsat eu actele şi scrisorile? Crezi c-aşa merge treaba?

  — Du-te degrabă, că-i frig… îl sfătui munteanca râzând.

  Omul se opri, mormăind o sudalmă împotriva unei asemenea muieri cu toane. „Asta-i o disperată”, o categorisi el şi vârî în buzunar hârtia de cinci lei.

  Grăbind spre han, Vitoria simţea cum o umplu gânduri şi hotărâri nebiruite. Toate îi veneau fără îndoială de la locul unde îngenunchiase şi unde ceruse cu durere izbăvire. Parcă intrau într-însa o dată cu înţepăturile fulgilor care o biciuiau, repeziţi de vânt dintr-acolo.

  Drumul acela la sfânta Ana şi la Piatra i-a fost de cel mai mare folos. Având într-însa ştiinţa morţii lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată din întuneric. Cum ajunse acasă, îşi lăsă numai o zi de odihnă, apoi începu a pune la cale îndeplinirea unor hotărâri mari. Toate erau în dosul ochilor acelora aprigi şi ieşeau