S-a dus la părintele Daniil Milieş ca să puie la cale jalba către stăpânire.

  — Părinte Dănilă, i-a spus ea cu umilinţă, eu nu mă pricep cum ar trebui întocmită asemenea jalbă, dar sfinţia ta ştii toate şi tare te rog să pui într-însa, ca piper într-o mâncare, toate necazurile care mă ustură. Să spui aşa, cum tot am aşteptat degeaba, doar-doar or înţelege slujbaşii să umble şi să caute…

  — Bine; am să scriu, Vitorie. Ştiu eu ce să spun.

  — Atât am vrut; pe urmă facă ei ce-or şti; că eu n-aştept de la dânşii sprijin.

  — Ai dreptate; cel mai mare sprijin trebuie să-l aşteptăm de la Dumnezeu.

  — Da. După ce trimit jalba îmi isprăvesc toate câte am de isprăvit şi m-oi duce singură la Dorna. Am şi primit eu hotărâre în inima mea N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului, pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.

  — Atuncea de ce să mai scriu jalba?

  — Aşa ca să fie; să ştie şi alţii cât mi-i de neagră inima Mai am cinci vineri, şi pân-atunci vând ce am şi strâng banii care-mi trebuie; mă spovedesc şi mă împărtăşesc. Dac-a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu după dânsul.

  — Poate pân-atuncea vine vreo ştire.

  — Părinte, asta n-o mai cred. Adevărul s-a dat pe faţă şi l-am primit de la obraz sfânt. Cuvioasa Ana numaidecât s-a uitat la mine şi m-a străpuns până-n inimă. De la dânsa mi-au venit şi hotărârile de-acuma.

  — Bine, Vitorie; dacă crezi, du-te. Asta-i datoria ta.

  — Iau cu mine şi pe băiet; să am alături o putere bărbătească. Mâni dau faurului o bucată de fier să bată din el baltag şi sfinţia ta vei face un bine, să-l blagosloveşti.

  — Oi face şi asta. Dar ai cuget că ai să umbli drum lung şi acolo ai să întârzii? Ce faci cu fata?

  — M-am gândit şi la asta. Am o soră a mamei mele călugăriţă la mănăstirea Văraticului. Dintre toate surorile mamei, ea trăieşte acolo, şi o cheamă Melania. Pun într-o zi pe fată în sanie cu zestrea ei şi mă duc s-o lepăd la sfânta mănăstire, la picioarele mătuşei mele maica Melania.

  — Îţi rămâne gospodăria aşa, de izbelişte.

  — Să rămâie, părinte, c-o întocmesc eu la loc. Las în sama lui Mitrea două-trei capete de vite, şi-i spun aşa: Tu, măi Mitre, să ai grijă de ele şi alta să nu faci decât să dormi până ce m-oi întoarce eu.

  — Asta are să-i placă mai mult decât orice.

  — Parcă Dumnezeu l-a îngăduit în lume pentru altceva? Fiinţa asta, părinte, a fost ca o pedeapsă a mamei care l-a născut. Cine ştie cu ce-a păcătuit împotriva lui Dumnezeu ori a soţului ei?! Şi-a viclenit şi şi-a apăsat bărbatul la greu, ori i-a pângărit aşternutul, ori a făcut asupra lui farmece. Dumnezeu i-a dai pe Mitrea. De-aşa dar s-a bucurat, a închis ochii şi a pierit. Iar eu duc spre soţul meu flăcău mândru şi voinic. Asta-i dragostea noastră din tinereţă pe care i-am păstrat-o ca pe un ban bun.

  Astfel fiindu-i hotărârile, a făcut fără nici o schimbare întocmai aşa.

  În ziua de februarie 27, praznicul cuviosului părintelui nostru Procopie, a încărcat în sanie zestrea Minodorei. Fata şi cu dânsa s-au aşezat deasupra şi Gheorghiţă a pişcat căluţii cei pagi cu şfichiul biciuştei. Copila plângea în pumni; iar obrazul maică-sii parcă era un portret neclintit.

  Abia după ce a fost ieşit din sat pe vale s-a mişcat. Şi-a făcut semnul crucii răsucindu-se către soare.

  — Fată, a vorbit ea fără supărare, tu să nu fii proastă şi să nu te boceşti pe tine. Astăzi e o sfântă luni şi începem împlinirea hotărârii.

  VII.

  Joi, în 9 martie, părintele Daniil a făcut o frumoasă slujbă la biserică pentru cei patruzeci de sfinţi mucenici din Sevasta. După geruri lungi, aceasta era întâia zi de moină. Streşinile picurau şi soaiele împrăştia de deasupra Măgurii, pe omături, o strălucire orbitoare. Corbi fâlfâiră spre albăstrime din brazii râpilor şi pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite şi croncăniri, ca să spargă cu clonţurile şi să bată cu aripile ouăle îngheţate în faur.

  Vitoria dusese cu Gheorghiţă frumoase daruri la biserică: colaci, colivă, untdelemn şi vin. Asupra lor aprinsese cu mâna ei făclii. Pe urmă se închinase la toate icoanele şi se oprise în preajma altarului. Părintele Daniil i-a dat sfânta împărtăşanie. A închis ochii simţind o răcoreală de rouă în cerul gurii şi-n toată fiinţa, şi a îngenuncheat. Nimeni, dintre poporanii de faţă, nu cunoştea înţelesul acelei împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit. Murmurele şi cântările slujbei ajungeau ca valuri line la urechi. Plătise părintele trei hârtii de cât douăzeci, ca să se roage şi pentru călătoria ei. În adevăr, preotul, între celelalte chemări şi rugăciuni, a înălţat glas pe care tot numai ea singură l-a înţeles, pătrunzându-se de el până în fundul fiinţii.

  „Şi încă ne rugăm pentru cei călători… „ înălţa frumoasa cântare părintele Daniil Milieş.

  Vitoria suspină, bătu metanie sărutând lespedea de piatră şi se înălţă în picioare. Pentru dânsa slujba era isprăvită. Făcu semn lui Gheorghiţă cu ochiul. Puteau să plece. Mai aveau în ziua aceea o mulţime de trebi şi daraveruri.

  — Bate vânt cald, zice ea intrând acasă. Se cunoaşte că purcede zodia primăverii.

  — Poate s-avem vreme bună pe cale, răspunse feciorul.

  — Ehe, Gheorghiţă, calea noastră-i lungă s-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor, ş-al cocostârcilor. Până ce ne-ntoarcem noi, se pot întâmpla multe.

  Flăcăul clătină din cap, fără să răspundă. Mama lui hotăra plecările şi întoarcerile. Se vede că hotăra şi vremea. El n-avea decât să se supuie.

  — Ascultă, Mitre, grăi gospodina cătră argat,