— Înţeleg eu asta, răspunse Miirea râzând. Te duci s-aduci pe stăpân de pe unde-i sticlesc ochii şi petrece.

  — De unde ştii tu asta?

  — Am aflat şi eu. Vorbesc unii şi alţii prin sat. Zic c-ar fi bine să iei ş-un căpăstru, ca să-l aduci mai uşor. Dacă purcezi astăzi, apoi până duminică eşti înapoi. Să n-ai nici o grijă, că păzesc eu casa.

  — Apoi se-nţelege, încuviinţă stăpâna. Eu am în tine toată nădejdea. Unde pui tu mâna, pune şi Dumnezeu mila. Cât om lipsi noi, tu să stai acolo între vite şi să dormi. Te scoli şi le duci la adăpat, le pui sub bot mâncare şi iar te culci. Să nu uiţi să mănânci şi tu, ca să nu-ţi slăbească puterile. Vaca cea cu mânzat mai are oleacă de lapte. Mulgi şi bei. Iar mânzatului leagă-i ragila21 cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa când a năzui să sugă, şi ea să-l bată şi să-l alunge. Vrasăzică cu laptele mânzatului şi cu făina din sac şi cu ce ţi-am mai pus eu acolo, o duci tu aceste trei zile.

  — Apoi oi face şi eu economie.

  — Se-nţelege; nici nu m-aştept la risipă de la un gospodar aşa ca tine. Iar dacă eu întârzii cumva şi tu ai vreo nevoie, să ştii că am spus o vorbă părintelui Dănilă. Să te duci pe la dânsul.

  — Ce să fac la părintele Dănilă?

  — Ţi-a spune el; iar tu s-asculţi.

  Păşind în casă, îşi lepădă lângă vatră cojocelul. Apucă cleştele, risipi spuza şi clădi pe cărbuni aşchii de brad. Dădu fuga după apă; aşeză ceaunul pe pirostrii. Puse într-un hârb de ceaun la sfârâit slănina şi bucăţi afumate de porc. Lăsă asta şi începu a scoate şi a clădi pe colţul patului poclăzi şi scorţuri. Gheorghiţă o privea cu aceeaşi mirare pe care o avea de câtăva vreme pentru maică-sa.

  — Ce te uiţi aşa la mine? zise Vitoria zâmbind. Acestea şi cu altele ai să le pui desară pe săniuţă şi ai să te duci pe întuneric până la părintele Dănilă. Rămân în sama cucoanei preotese Aglaia. Acu vină şi mănâncă. Răstoarnă mămăliguţa pe fund; ad-o la măsuţă şi te aşază. De mâni, nu mai avem tihna asta. Cât om umbla ş -om căuta, mâncarea noastră are să fie din pumn şi în picioare.

  Flăcăul încuviinţă şi asta, în tăcere. Ca să-şi pitească lipsuri viitoare, înghiţea felie după felie şi întingea în topitură bucăţi mari de mămăligă pe care le căptuşea apoi cu brânză. Abia într-un târziu băgă de samă că maică-sa stă în faţa lui cu braţele încrucişate şi-l priveşte, fără să se atingă de mâncare. „Dacă-i într-adevăr vrăjitoare, cugeta el, apoi eu mănânc şi ea prinde putere.”

  Femeia strânse blidele repede, le opări şi le rândui pe poliţă. După ce aşeză cea din urmă strachină, întoarse capul. Afară, în bătătură, oamenii se scuturau de omăt. Îşi potrivi în pripă broboada şi deschise. Gheorghiţă rămase neclintit la locul lui, ca să vadă ce mai este.

  — Bucuroşi de oaspeţi? întrebă părintele bocănind cu cizme mari în tindă.

  — Bucuroşi. Mă rog dumneavoastră să poftiţi. Sărutăm dreapta, părinte.

  După preotul Milieş, intră domnu Iordan, crâşmarul. După domnu Iordan, îşi feri capul ca să nu se pălească de pragul de sus, un negustor nalt şi subţire îmbrăcat în straie nemţeşti. Avea barbă şi mustăţi tăiate rotunjit şi ţăpos, parcă-şi pusese pe jumătate de obraz o mască de arici roş. Stropituri mărunte de aceeaşi culoare îi pătau partea neblănită a obrazului. Îşi trase şi el din cap căciula şi pofti gazdei bună-ziua.

  Femeia aruncase o privire repede de sus în jos şi de jos în sus asupra lui. Apoi întrebă, ferindu-şi capul:

  — Dumnealui e negustorul?

  — Dumnealui, răspunse domnu Iordan.

  — Eu îs cunoscut şi prietin al soţului dumnitale, intră deodată în vorbă omul cel nalt, uitându-se în juru-i şi căutând loc să se aşeze. În casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. Dar după părintele Daniil. Întâi să se aşeze părintele şi pe urmă am să şed şi eu. Eu, nevastă, ţin dugheană, crâşmă şi han la Călugăreni. Acolo este totdeauna loc de popas pentru domnu Nechifor Lipan. Găseşte o mâncare bună, un pahar de băutură ş-un pat de hodină.

  — Dumneata eşti domnu David?

  — Eu sunt domnu David. Am luat bani de la domnu Nechifor Lipan; dar i-am şi dat, pe marfă. Eu i-am fost întotdeauna cel dintâi muşteriu al lui. Şi, aş putea zice, cel mai bun. Rareori trecea mai departe.

  — Bine, domnu David. Când te întorci dumneata acasă, la Călugăreni?

  — Mă întorc mâni, cu marfa pe care am s-o cumpăr.

  — Atuncea de-aici până la Călugăreni om merge tovărăşie.

  — Om merge, de ce să nu mergem? Tovărăşia e mai bună decât singurătatea. Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni?

  — Am, ceva mai departe.

  Negustorul voi să mai întrebe ceva. Apoi se opri. Privi în juru-i şi tăcu.

  — Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăşi cuvânt gospodina. Flăcăul meu a însemnat pe hârtia asta câte burdufuri de brânză şi păpuşi afumate şi piei de miel mi-au mai rămas. A scris şi preţ, după ce m-am sfătuit cu părintele şi cu domnu Iordan. Am lepădat ceva, ca să nu fie vorbă. N-am eu curaj acuma să mă neguţez. Dumneata cercetezi şi numeri marfa şi-mi pui banii pe masă.

  Negustorul privi petecul de hârtie; tăcu. Închise dintr-un ochi. Întoarse pe celălalt spre domnu Iordan, însă el cerceta foarte atent pe gospodina locului.

  — Dumneata ai nevoie de toate paralele? Să ţi le pun grămadă aicea pe masă?

  — Întocmai aşa. Altfel întârzii o zi, ca să mă duc cu marfa la Piatra.

  — Poţi să întârzii şi două zile.