— Ce fel de sfoară căutaţi? Avem din fibre sintetice sau naturale… împletită… din sârmă…

  Mă opresc când îi văd expresia şi ochii care i se întunecă. La naiba.

  — O să iau cinci metri de frânghie din fibre naturale, te rog.

  Repede, cu degete tremurătoare, măsor cinci metri cu rigla fixă, conştientă că mă fixează cu privirea lui cenuşie şi fierbinte. Nu îndrăznesc să mă uit la el. Dumnezeule, aş putea oare să mă simt mai intimidată? Scot din buzunarul de la spate al blugilor cuţitul Stanley, tai frânghia şi o încolăcesc frumos înainte să-i fac un nod cu buclă. Printr-un miracol, reuşesc să nu-mi retez vreun deget cu cuţitul.

  — Ai făcut parte din Fetele-Cercetaş? întreabă, buzele lui sculpturale şi senzuale arcuindu-se amuzate.

  Nu te uita la gura lui!

  — Nu mă pasionează activităţile organizate în grup, domnule Grey.

  El îşi arcuieşte o sprânceană.

  — Şi ce te pasionează pe tine, Anastasia? întreabă cu vocea blândă, iar zâmbetul tainic i-a revenit.

  Mă uit la el, incapabilă să răspund. Mă aflu pe nişte plăci tectonice în mişcare. Încearcă să fii cool, Ana, mă imploră, făcând o temenea, Vocea interioară torturată.

  — Cărţile, şoptesc, dar înlăuntru, Vocea interioară ţipă: Tu! Tu mă pasionezi! O plesnesc instantaneu, îngrozită de faptul că psihicul meu are idei care nu sunt deloc de nasul lui.

  — Ce fel de cărţi? zice, lăsându-şi capul într-o parte.

  De ce îl interesează aşa de mult?

  — Oh, ştiţi, cărţi obişnuite. Clasice. Mai ales, literatură britanică.

  Îşi freacă bărbia cu indexul şi cu degetul mare, în timp ce reflectă la răspunsul meu. Sau poate că e doar foarte plictisit şi încearcă s-o ascundă.

  — Mai aveţi nevoie de altceva?

  Trebuie să părăsesc acest subiect – degetele care se plimbă pe faţa aceea sunt ademenitoare.

  — Nu ştiu. Ce mi-ai mai recomanda?

  Ce ţi-aş recomanda? Nici măcar nu ştiu ce vrei să faci.

  — Ca să vă apucaţi de redecorări?

  El dă din cap aprobator, cu ochii însufleţiţi de o scânteie. Roşesc şi privirea îmi rătăceşte spre blugii lui mulaţi.

  — O salopetă, răspund şi îmi dau seama că nu mai controlez ce-mi iese din gură.

  Ridică o sprânceană, din nou amuzat.

  — Doar nu vreţi să vă distrugeţi îmbrăcămintea.

  Arăt, vag, în direcţia blugilor.

  — Păi, nu mai bine îi dau jos?

  Zâmbeşte superior.

  — Ăă.

  Simt cum obrajii mi se colorează iar. Trebuie să fie de culoarea Manifestului Comunist. Opreşte-te din vorbit Opreşte-te imediat din vorbit.

  — O să-mi iau nişte salopete. Doamne fereşte să-mi stric vreun obiect de îmbrăcăminte, spune el sec.

  Încerc să scap de imaginea nepoftită a individului fără pantaloni.

  — Mai aveţi nevoie de ceva? rostesc piţigăiat în timp ce-i întind salopetele albastre.

  Îmi ignoră întrebarea.

  — Cum merge lucrul la articol?

  În sfârşit îmi pune o întrebare uşoară, departe de toate insinuările şi replicile derutante cu dublu sens… o întrebare la care pot să răspund. O înhaţ strâns cu ambele mâini, de parcă ar fi un colac de salvare, şi aleg varianta sinceră.

  — Nu eu îl scriu, ci Katherine. Domnişoara Kavanagh. Colega mea de cameră, ea e scriitoarea. E foarte mulţumită de el. Este redactorul-şef al ziarului şi a fost distrusă că n-a putut să realizeze interviul în persoană.

  Am senzaţia că am ieşit de sub apă pentru o gură de aer – în sfârşit, un subiect de conversaţie normal.

  — Singura ei problemă e că nu are nici o poză originală cu dumneavoastră.

  — Ce fel de fotografii vrea?

  OK. Nu am luat în calcul acest răspuns. Clatin din cap, pentru că pur şi simplu nu ştiu.

  — Păi, sunt prin zonă. Mâine, poate…

  — Aţi fi dispus să veniţi la o şedinţă foto?

  Vocea mi s-a piţigăiat din nou. Kate va fi în al nouălea cer dacă-mi iese chestia asta. Şi s-ar putea să-l vezi mâine din nou, îmi şopteşte seducător locul ăla întunecat de la baza creierului. Alung gândul – dintre toate gândurile caraghioase, ridicole…

  — Kate va fi încântată… dacă reuşim să găsim un fotograf.

  Sunt atât de mulţumită, încât îi zâmbesc larg. Gura i se întredeschide, ca şi cum ar lua brusc o gură de aer, şi clipeşte. Pentru o fracţiune de secundă, pare cumva pierdut, iar axa Pământului se mişcă uşor, plăcile tectonice deplasându-se într-o nouă poziţie.

  Vai de mine! Privirea pierdută a lui Christian Grey.

  — Dă-mi de ştire cum rămâne pentru mâine.

  Duce mâna la buzunarul de la spate şi scoate portofelul.

  — Uite cartea mea de vizită. Am trecut acolo numărul de mobil. Va trebui să suni înainte de zece dimineaţa.

  — În regulă.

  Îi adresez un zâmbet larg.

  — Kate va fi entuziasmată.

  — Ana!

  Paul apare la celălalt capăt al culoarului. Este fratele mai mic al domnului Clayton. Auzisem că a venit acasă din Princeton, dar nu mă aşteptam să-l văd azi.

  — Ăă, scuzaţi-mă o clipă, domnule Grey.

  Grey se încruntă când mă uit în altă parte.

  Paul a fost întotdeauna un bun amic, iar în acest moment straniu pe care-l trăiesc cu acest individ bogat, puternic, atrăgător până la Dumnezeu şi înapoi şi maniac al controlului, pe nume Grey, e minunat să pot vorbi cu un om normal. Paul mă strânge tare în braţe, luându-mă prin surprindere.

  — Ana, bună, mă bucur tare mult să te văd! izbucneşte el.

  — Salut, Paul, ce mai faci? Ai venit acasă pentru ziua fratelui tău?

  — Da. Arăţi bine, Ana, tare bine.

  Rânjeşte în timp ce mă examinează. Apoi îmi dă drumul, dar îşi păstrează braţul aşezat protector pe umărul meu. Mă foiesc de pe un picior pe celălalt, stânjenită.