Când ridic privirea spre Christian Grey, văd că ne urmăreşte ca un şoim, cu ochii mijiţi şi meditativ, gura lui fiind o linie dură, impasibilă. S-a transformat din clientul neobişnuit de prietenos în altcineva – cineva rece şi distant.

  — Paul, sunt cu un client. Cineva pe care ar trebui să-l cunoşti, spun, încercând să împrăştii contradicţia pe care o sesizez în expresia lui Grey.

  Îl trag pe Paul după mine ca să le fac cunoştinţă, iar cei doi se măsoară reciproc. Dintr-odată, atmosfera a devenit glacială.

  — Ăă, Paul, dânsul e Christian Grey. Domnule Grey, el e Paul Clayton. Fratele lui e proprietarul magazinului.

  Şi, dintr-un motiv iraţional, simt nevoia să dau mai multe explicaţii.

  — Îl cunosc pe Paul de când am început să lucrez aici, deşi nu ne vedem aşa de des. S-a întors de la Princeton, unde studiază managementul afacerilor.

  Am început să trăncănesc… Opreşte-te imediat!

  — Domnule Clayton.

  Grey întinde mâna, cu o expresie insondabilă.

  — Domnule Grey, îi răspunde Paul la strângerea de mână. Ia stai… doar nu sunteţi acel Christian Grey! De la Grey Enterprises Holding?

  Din morocănos, Paul devine mut de admiraţie în mai puţin de o nanosecundă. Grey îi oferă un zâmbet politicos, care nu ajunge la privire.

  — Uau… vă pot ajuta cu ceva din magazinul nostru?

  — Anastasia s-a ocupat deja, domnule Clayton. A fost foarte amabilă.

  Expresia lui a rămas impasibilă, dar cuvintele… e ca şi cum ar spune cu totul altceva. E derutant.

  — Foarte bine, răspunde Paul. Vorbim mai târziu, Ana.

  — Sigur, Paul.

  Îl văd dispărând spre depozit.

  — Mai doriţi ceva, domnule Grey?

  — Doar astea.

  Are tonul reţinut şi calm. Fir-ar să fie… l-am ofensat cu ceva? Trag aer în piept, mă întorc şi mă îndrept spre casa de marcat. Care e problema lui?

  Marchez frânghia, salopeta, tapetul autocolant şi bridele de prindere.

  — Vă costă patruzeci şi trei de dolari, vă rog.

  Ridic privirea spre Grey şi îmi doresc să n-o fi făcut. Mă priveşte cu atenţie, absorbit. E tulburător.

  — Doriţi o pungă? întreb când îi iau cârdul de credit.

  — Te rog, Anastasia.

  Limba lui parcă îmi dezmiardă numele şi inima mea o ia din nou la galop. Abia mai respir. Îi pun grăbită cumpărăturile într-o pungă de plastic.

  — Mă suni dacă vrei să vin la şedinţa foto?

  Iar s-a transformat în omul de afaceri. Dau din cap aprobativ, rămasă din nou fără grai, şi îi înapoiez cârdul de credit.

  — Bun. Atunci, pe mâine, poate. Dă să plece, apoi se opreşte. Oh… şi Anastasia, mă bucur că domnişoara Kavanagh n-a putut să vină la interviu. Zâmbeşte, după care iese cu hotărâre reînnoită din magazin, cu punga de plastic atârnată pe umăr, lăsându-mă ca pe o masă tremurândă de hormoni feminini atinşi de turbare. Mă holbez câteva minute la uşa închisă pe care tocmai a ieşit, înainte să revin pe planeta Pământ.

  OK.. Îmi place de el. Iată, am recunoscut-o faţă de mine însămi. Nu mă mai pot ascunde de propriile mele sentimente. Nu m-am mai simţit niciodată aşa. Îl găsesc atrăgător, foarte atrăgător. Dar e o cauză pierdută, ştiu, şi oftez cu un regret dulce-amar. A fost doar o coincidenţă, venirea asta a lui aici. Totuşi, fără îndoială, pot să-l admir de la depărtare. Nu poate ieşi nimic rău din asta. Şi dacă găsesc un fotograf, mâine pot să-l admir cu şi mai multă seriozitate. Îmi muşc buza şi mă pomenesc rânjind ca o şcolăriţă. Trebuie să o sun pe Kate şi să organizez o şedinţă foto.

  Capitolul 3

  Kate e extaziată.

  — Dar ce căuta la Clayton's?

  Curiozitatea ei răzbate prin telefon. Sunt într-un cotlon al depozitului, încercând să-mi păstrez vocea cât mai nepăsătoare.

  — Era prin zonă.

  — Eu cred că asta e o coincidenţă uriaşă, Ana. Nu ţi se pare că a venit acolo ca să te vadă?

  Perspectiva îmi face inima să-mi bată mai repede, dar e o bucurie de scurtă durată. Realitatea sumbră şi dezamăgitoare e că omul s-a aflat acolo cu treabă.

  — A venit să viziteze secţia de agronomie a universităţii. Finanţează nu ştiu ce fel de cercetări acolo, bâigui eu.

  — Ei, da. A dat facultăţii un grant de două milioane şi jumătate de dolari.

  Uau.

  — De unde ştii?

  — Ana, sunt jurnalist, şi am scris şi un profil al tipului ăstuia. E treaba mea să ştiu acest lucru.

  — OK, Caria Bernstein, păstrează-ţi cumpătul. Deci, vrei pozele astea?

  — Bineînţeles că le vreau. Întrebarea e, cine-o să le facă şi unde.

  — Am putea să-l întrebăm pe el unde. Zice că s-a cazat în zonă.

  — Poţi să-l contactezi?

  — Am numărul lui de mobil.

  Kate scoate un suspin de surprindere.

  — Cel mai bogat, cel mai evaziv, cel mai enigmatic burlac din statul Washington tocmai ţi-a dat numărul lui de mobil?

  — Ăă… da.

  — Ana! Te place. Nu încape nici o îndoială.

  Kate are un ton autoritar.

  — Kate, doar încearcă să fie drăguţ.

  Dar chiar în timp ce rostesc cuvintele, ştiu că nu-i adevărat – Christian Grey nu face pe drăguţul. Politicos, poate. Şi o voce mică îmi şopteşte: Poate că are dreptate Kate. Simt mâncărimi pe pielea capului la ideea că poate, doar poate, mă place. În definitiv, a zis că s-a bucurat că prietena mea nu i-a luat interviul. Îmi cuprind corpul cu braţele, stăpânită de o bucurie liniştită, legănându-mă într-o parte şi-n alta, nutrind posibilitatea ca el să mă placă. Kate mă readuce în prezent.

  — Nu ştiu cine o să facă pozele. Levi, fotograful nostru, nu poate. E plecat acasă, în