Idaho Falls, tot weekendul. O să se oftice că a ratat oportunitatea de a-l fotografia pe unul dintre întreprinzătorii de frunte ai Americii.

  — Hmm… Ce zici de José?

  — Excelentă idee! întreabă-l – pentru tine, face orice. Apoi sună-l pe Grey şi află unde vrea să ne ducem.

  Kate e enervant de arogantă faţă de José.

  — Cred că ar trebui să-l suni tu.

  — Pe cine, pe José? pufneşte zeflemitor Kate.

  — Nu, pe Grey.

  — Ana, tu eşti aia cu relaţia.

  — Relaţia? ţip eu la ea, vocea mea urcând câteva octave. Abia dacă-l cunosc pe omul ăsta.

  — Măcar v-aţi cunoscut, spune ea cu amărăciune. Şi se pare că vrea să te cunoască mai bine. Ana, nu trebuie decât să-l suni, se răsteşte ea şi închide.

  Uneori, atâta-i place să facă pe şefa! Mă uit încruntată la mobil şi scot limba la el.

  Abia apuc să-i las un SMS lui José când Paul intră în depozit, căutând nişte şmirghel.

  — Suntem puţin cam aglomeraţi în magazin, Ana, spune el, fără să fie sarcastic.

  — Mda, ăă, scuze, bâigui eu şi mă întorc să plec.

  — Ia zi, cum se face că-l cunoşti pe Christian Grey?

  Vocea lui Paul e neconvingător de nonşalantă.

  — A trebuit să-i iau un interviu pentru ziarul studenţesc. Kate a fost bolnavă.

  Ridic din umeri, încercând să mă prefac nepăsătoare şi nereuşind mai bine ca el.

  — Christian Grey în prăvălia Clayton's. Cine-ar fi crezut?

  Paul pufneşte, uluit. Clatină din cap, de parcă ar vrea să-şi limpezească gândurile.

  — În fine, vrei să ieşi în oraş în seara asta, să bem sau să mâncăm ceva?

  Ori de câte ori vine acasă, mă invită în oraş, iar eu îl refuz de fiecare dată. E ca un ritual. N-am considerat niciodată că e o idee bună să ieşi cu fratele patronului şi, în plus, Paul e un tip simpatic din categoria „tânărul american tipic, de la tine din cartier”, dar nu e nici pe departe un erou literar, oricât ţi-ai forţa imaginaţia. Dar Grey este? mă întreabă Vocea interioară, cu sprânceana ridicată întrebător. O plesnesc peste bot.

  — Nu aveţi o cină în familie sau ceva de genul ăsta pentru fratele tău?

  — Aia e mâine.

  — Poate altă dată, Paul. Trebuie să tocesc în noaptea asta. Mă aşteaptă examenele finale săptămâna viitoare.

  — Ana, într-una din zilele astea, o să spui da.

  Zâmbeşte în timp ce eu evadez către magazin.

  — Dar eu pozez locuri, Ana, nu oameni, protestează José.

  — José, te rog! îl implor eu.

  Mă plimb ca leul în cuşcă prin apartament, ţinând telefonul la ureche şi privind pe fereastră la lumina difuză a serii.

  — Dă-mi telefonul. Kate îmi ia aparatul, aruncându-şi peste umăr părul blond-roşcat, mătăsos.

  — Uite care-i treaba, José Rodriguez, dacă vrei ca ziarul nostru să scrie despre inaugurarea expoziţiei tale, o să faci şedinţa asta cu noi mâine, capiche?

  Kate poate fi teribil de dură.

  — Bun. Ana o să te sune când o să ştim locul şi ora. Ne vedem mâine.

  Închide clapeta telefonului.

  — Rezolvat, Tot ce mai avem nevoie e să decidem unde şi când. Sună-l. Îmi întinde telefonul. Simt că mi se strânge stomacul. Sună-l pe Grey, acum!

  Mă uit urât la ea şi duc mâna la buzunarul de la spate ca să-i caut cartea de vizită. Trag adânc aer în piept, ca să mă calmez şi, cu degete tremurânde, formez numărul.

  Răspunde la al doilea apel. Are un ton reţinut, calm şi rece.

  — Grey.

  — Ăă… domnul Grey? Anastasia Steele la telefon.

  Nu-mi mai recunosc vocea, atât sunt de agitată. Urmează o pauză scurtă. Înlăuntrul meu, tremur.

  — Domnişoară Steele! Ce bine-mi pare să vă aud.

  Vocea lui s-a schimbat. E surprins şi sună atât de… cald – seducător chiar. Respiraţia mi se poticneşte şi roşesc. Subit, sunt conştientă că prietena mea, Kate Kavanagh, se zgâieşte la mine, cu gura deschisă, iar eu mă grăbesc să ajung în bucătărie, ca să scap de nedorita ei privire cercetătoare.

  — Ăă – am dori să punem în practică ideea cu şedinţa foto pentru articol.

  Respiră, Ana, respiră. Plămânii mei trag la repezeală o gură de aer.

  — Mâine, dacă e în regulă. Unde ar fi convenabil pentru dumneavoastră, domnule?

  Aproape că-i pot auzi zâmbetul ca de sfinx prin telefon.

  — Sunt cazat la hotelul Heathman din Portland. Să zicem la nouă jumătate, mâine-dimineaţă?

  — OK, ne vedem acolo.

  Debordez şi abia mai respir de bucurie – zici că-s un copil, nu o femeie matură, care are drept de vot şi dreptul legal să consume alcool în statul Washington.

  — Aştept cu nerăbdare să ne vedem, domnişoară Steele. Vizualizez scânteierea malefică din ochii lui. Cum poate să încarce cele opt cuvinte mărunte de o promisiune atât de îmbietoare? închid telefonul. Kate e în bucătărie şi se holbează la mine cu o expresie de consternare completă şi desăvârşită.

  — Anastasia Rose Steele. Îţi place de el! Niciodată nu te-am văzut atât de… de… tulburată de cineva. Tu chiar te-ai înroşit la faţă.

  — OK, Kate, tu ştii că mi se întâmplă să roşesc uneori. La mine e boală profesională. Nu fi ridicolă, adaug eu, sec.

  Ea clipeşte la mine surprinsă – foarte rar am accese de furie – şi imediat mă domolesc.

  — Îl găsesc doar… intimidant, atâta tot.

  — Heathman, se potriveşte, murmură Kate. O să-l sun pe manager şi-o să negociez un spaţiu pentru şedinţă.

  — Eu pregătesc ceva pentru cină. După care trebuie să învăţ.

  Nu reuşesc să-mi ascund iritarea pe care mi-a provocat-o, în timp ce deschid unul dintre dulapuri ca să pregătesc cina.

  Noaptea nu am stare, mă răsucesc şi