— Ar trebui să fie şi asta o încercare, spuse bătrâna. Oamenii sunt aproape întotdeauna singuri. Acum, cheamă-ţi băiatul. A trăit o zi lungă şi înspăimântătoare. Dar a avut timp să reflecteze şi să-şi amintească şi trebuie să-i mai pun câteva întrebări în legătură cu visele lui.

  Jessica dădu din cap, se duse la uşa Camerei de Meditaţie şi o deschise.

  — Paul, vino, te rog.

  Băiatul ieşi cu îndărătnică încetineală. Îşi privi mama ca pe o străină. Apoi se uită cu ochi bănuitori la Cucernica Maică şi înclină uşor capul, ca şi când ar fi salutat un egal. În spate, o auzi pe Jessica închizând uşa.

  — Tinere, zise bătrâna, să revenim la problema aceea a viselor.

  — Ce vrei să ştii?

  — Visezi în fiecare noapte?

  — Nu-ntotdeauna vise demne de reţinut. Îmi amintesc toate visele, dar numai unele merită să fie memorate.

  — Cum de ştii să le deosebeşti?

  — Ştiu.

  Bătrâna îi aruncă o privire Jessicăi, apoi se întoarse din nou spre Paul.

  — Ce-ai visat noaptea trecută? Ceva demn de reţinut?

  — Da. (Paul închise ochii.) Am visat o cavernă… şi apă… Eram cu o fată – foarte slabă, cu ochi mari. Ochi cu totul albaştri, fără alb. Îi vorbeam despre tine. Îi povesteam despre vizita Cucernicei Maici la Castelul Caladan.

  Paul deschise ochii.

  — Şi ceea ce-i povesteai acelei fete ciudate, în legătură cu mine, s-a întâmplat cumva astăzi?

  Paul se gândi o clipă.

  — Da. Îi spuneam fetei că ai venit şi m-ai însemnat cu pecetea straniului.

  — Pecetea straniului, şopti bătrâna. Din nou, o săgetă cu privirea pe Jessica, înainte de a i se adresa lui Paul: Acum, răspunde-mi cu toată sinceritatea, Paul. Visezi deseori lucruri care, pe urmă, se petrec şi în realitate întocmai cum le-ai visat?

  — Da. Iar pe fata aceea am mai visat-o şi înainte.

  — Ah! O cunoşti?

  — O s-o cunosc.

  — Vorbeşte-mi despre ea.

  Paul închise iar ochii.

  — Stăm într-un fel de firidă, înconjuraţi de stânci. Se lasă noaptea, dar încă-i zăduf şi printre stânci văd petice de nisip. Aşteptăm… ceva… Trebuie să mă întâlnesc cu nişte oameni. Fata se teme, dar încearcă să-şi ascundă teama, iar eu sunt tulburat. Şi ea spune: „Povesteşte-mi despre apele de pe lumea ta de baştină, Usul”. (Paul deschise ochii.) Nu-i ciudat? Eu m-am născut pe Caladan. N-am auzit niciodată de vreo planetă numită Usul.

  — Se mai întâmplă şi altceva în vis? Întrebă Jessica.

  — Da, răspunse Paul. Tăcu un moment, apoi: Poate că mie îmi spunea Usul. Abia acum m-am gândit la asta. (Închise ochii.) Mă roagă să-i povestesc despre apele de aici. Eu o prind de mână şi-i spun că o să-i recit un poem. I-l recit, dar trebuie să-i explic cuvinte pe care nu le-nţelege – plajă, brizanţi, alge, pescăruşi…

  — Ce poem? Întrebă Cucernica Maică.

  Paul deschise ochii.

  — Una din elegiile lui Gumey Halleck.

  În spatele lui, Jessica începu să recite: „Mi-aduc aminte de fumul sărat al unui foc de pe plajă şi de-a pinilor umbră; deasă, curată… Solidă.

  Pescăruşi pe culmea falezei, pete albe pe verde…

  Şi printre pini, o pală de vânt vine să legene umbra; aripi întind pescăruşii, se-nalţă şi cerul răsună de ţipătul lor.

  Apoi aud vântul înfiorând plaja şi-aud brizanţii…

  Şi văd focul nostru algele prefăcându-le-n scrum”.

  — Da, încuviinţă Paul. Acesta-i poemul.

  Bătrâna îl privi lung, apoi spuse:

  — Tinere, ca Proctor Bene Gesserit îl caut pe Kwisatz Haderach, bărbatul care-ar putea cu adevărat să fie ca noi. Maică-ta vede în tine posibilitatea aceasta, dar ea vede cu ochii mamei. Posibilitatea o văd şi eu, însă nimic mai mult.

  Tăcu şi Paul înţelese că-i aştepta replica. Nu spuse nimic.

  — Cum doreşti, rosti ea după o clipă. Există în tine abisuri; de asta nu mă-ndoiesc.

  — Pot pleca? Întrebă el.

  — Nu te interesează ce ţi-ar putea spune Cucernica Maică despre Kwisatz Haderach? I se adresă Jessica.

  — A spus că toţi cei care-au încercat au murit.

  — Dar te-aş putea ajuta dându-ţi câteva indicii ca să înţelegi de ce n-au izbutit, spuse Cucernica Maică.

  Indicii! Gândi Paul. De fapt, nu ştie nimic.

  — Mă rog, dă-mi indiciile.

  — Şi du-te naibii, nu? (Bătrâna zâmbi strâmb, transformându-şi chipul într-un păienjeniş de riduri.) Prea bine: „Stăpân e cel ce se pleacă”.

  Paul rămase uimit; îi vorbea despre lucruri atât de elementare ca tensiunea din semnificaţie? Îşi închipuia că mama nu-l învăţase nimic?

  — Care-i indiciul? Întrebă.

  — Nu ne aflăm aici ca să ne jucăm cu vorbele sau să comentăm sensul lor, răspunse Cucernica Maică. Salcia se pleacă în bătaia vântului, prosperă şi dă naştere altor sălcii, până ce numărul lor va înălţa un zid în calea vântului. Acesta e ţelul salciei.

  Paul o privi lung. Spusese ţel şi cuvântul pătrunsese adânc în el, distilând iarăşi gândul acelui ţel cumplit. Îl cuprinse deodată furia pe bătrâna din faţa lui. Zgripţuroaica asta încrezută, care debita platitudini!

  — Zici că s-ar putea să fiu acel Kwisatz Haderach, spuse el. Vorbeşti despre mine, dar încă n-ai spus nimic despre ce-am putea face ca să-l ajutăm pe tata. Te-am auzit vorbindu-i mamei. Vorbeşti de parcă tata ar fi mort. Tatăl meu n-a murit!

  — Dacă s-ar fi putut face ceva pentru el, am fi făcut-o, murmură bătrâna. Pe tine poate că vom reuşi să te salvăm. Nu-i sigur, dar e posibil. Pentru tatăl tău… nu se mai poate face nimic. Când vei fi învăţat să admiţi faptul acesta îţi vei fi însuşit o adevărată lecţie Bene Gesserit.

  Paul remarcă şocul pe care cuvintele îl produseră asupra mamei sale. O fulgeră din ochi pe bătrână. Cum de putea vorbi astfel despre