Cucernica Maică se întoarse spre Jessica.

  — L-ai învăţat Metoda. Am văzut semnele. Şi eu aş fi făcut la fel dac-aş fi fost în locul tău. Mai ducă-se naibii Regulamentul!

  Jessica dădu din cap.

  — Dar acum te avertizez, reluă bătrâna. Treci peste ordinea obişnuită a etapelor de antrenare. Pentru propria lui siguranţă, învaţă-l Glasul. A prins deja câte ceva, dar ştim amândouă cât de mult îi mai trebuie… şi cât de repede. (Se apropie de Paul, îl ţintui cu privirea.) La revedere, tinere om. Sper să reuşeşti. Iar de nu… noi tot vom izbuti până la urmă.

  Se întoarse pentru ultima dată către Jessica şi amândouă schimbară o privire cu înţeles. Apoi Cucernica Maică părăsi încăperea, în foşnetul aspru al robei, fără a mai privi înapoi. Îi şi alungase din gând pe cei rămaşi înăuntru.

  Dar Jessica apucase să vadă lacrimile de pe obrajii zbârciţi. Iar lacrimile acelea erau mai neliniştitoare decât toate cuvintele, decât toate semnele pe care le schimbaseră în acea zi.

 Chapter 4

  Aţi citit că Muad'Dib nu avea, pe Caladan, tovarăşi de joacă de vârsta lui. Pericolele erau mult prea mari. Dar Muad'Dib avea minunaţi învăţători şi prieteni. Aşa era Gumey Halleck, soldatul-trubadur, ale cărui balade le veţi cânta pe măsură ce veţi citi din această carte. Aşa era Thufir Hawat, bătrânul mentat şi Maestru Asasin, care băga spaima până şi în inima Împăratului Padişah. Aşa erau Duncan Idaho, Maestrul Spadasin din Casa Ginaz, doctorul Wellington Yueh, un nume pătat de trădare, dar strălucitor prin ştiinţă, doamna Jessica, ce-şi educa fiul după Metoda Bene Gesserit şi, desigur, Ducele Leto, ale cărui virtuţi paterne au fost mult timp ignorate.

  Fragment din Istoria copilului Muad'Dib de prinţesa Irulan.

  THUFIR HAWAT se strecură în sala de exerciţiu şi închise fără zgomot uşa. Câteva clipe rămase nemişcat. Se simţea bătrân, obosit, bătut de furtuni. Îl durea iarăşi piciorul stâng, rănit pe vremuri, în serviciul bătrânului Duce.

  Trei generaţii Atreides, gândi.

  La capătul celălalt al spaţioasei încăperi scăldate în lumina puternică a soarelui de amiază, ce pătrundea prin luminatorul din tavan, îl văzu pe băiat, aşezat cu spatele la uşă, absorbit de hârtiile şi de hărţile împrăştiate pe masa de lucru.

  De câte ori să-i mai repet să nu stea niciodată cu spatele la o uşă?

  Hawat tuşi încetişor. Paul rămase aplecat deasupra mesei.

  Un nor trecu prin faţa soarelui. Hawat tuşi încă o dată.

  Paul îşi îndreptă spatele şi spuse, fără să se întoarcă:

  — Ştiu. Stau cu spatele la uşă.

  Înăbuşindu-şi zâmbetul, Hawat traversă încet camera.

  Paul nu-şi ridică privirea decât în clipa în care bătrânul se opri la colţul mesei. Pe chipul oacheş şi brăzdat de riduri al mentatului, ochii scânteiau ageri.

  — Ţi-am auzit paşii pe coridor, zise Paul. Te-am auzit şi când ai deschis uşa.

  — Zgomotele pe care le produc eu pot fi imitate.

  — Aş recunoaşte deosebirea.

  E-n stare, gândi Hawat. Cu siguranţă că vrăjitoarea de maică-sa îi dă învăţături dintre cele mai tainice. Mă-ntreb ce părere are despre treaba asta preţioasa ei şcoală? Poate că tocmai de aceea o vor fi trimis pe bătrâna inspectoare; ca s-o aducă la ordine pe scumpa noastră doamnă Jessica.

  Hawat îşi trase un scaun de partea cealaltă a mesei, se aşeză cu faţa la Paul şi la uşă. Făcu lucrul acesta cu vădite intenţii demonstrative, apoi se lăsă pe spate şi-şi plimbă privirea prin încăpere. Sala i se păru deodată bizară, străină. Cea mai mare parte a mobilierului fusese deja expediată pe Arrakis. Mai rămăseseră puţine lucruri: o masă de antrenament, o oglindă pentru exerciţii de scrimă, cu prismele de cristal imobile şi, alături, manechinul – peticit şi umflat, asemeni unui străvechi pedestraş tăbăcit şi mutilat în războaie.

  Ca mine, gândi Hawat.

  — Thufir, la ce te gândeşti? Întrebă Paul.

  Hawat îl privi.

  — Mă gândeam că în curând vom părăsi locul acesta şi, probabil, nu-l vom mai revedea niciodată.

  — De-asta eşti trist?

  — Trist? Nu, ar fi absurd! Trist este să te desparţi de prieteni. Un domiciliu e doar un domiciliu. (Aruncă o privire spre hărţile de pe masă.) Iar Arrakisul nu-i decât un alt domiciliu.

  — Te-a trimis tata să vezi în ce ape mă scald?

  Hawat se încruntă – perspicacitatea băiatului nu contenea să-l uimească. Dădu din cap.

  — Ştiu că ai fi preferat să vină el însuşi, dar cred că-ţi dai seama cât e de ocupat. Va veni ceva mai târziu.

  — Citeam despre furtunile de pe Arrakis.

  — Furtunile… Aha!

  — Par destul de urâte.

  — Urâte? Puţin spus. Furtunile acelea se dezvoltă pe câte şase-şapte mii de kilometri de şes şi se stârnesc din te miri ce – forţa Coriolis, alte furtuni, orice le poate oferi un gram de energie. Ating viteze de şapte sute de kilometri pe oră şi cară cu ele tot ce găsesc în cale: nisip, praf, totul. Rod carnea de pe oase şi prefac oasele-n pulbere.

  — De ce nu există control meteorologic?

  — Arrakisul ridică probleme deosebite. Preţurile sunt extrem de mari, este nevoie de întreţinere şi multe altele. Ghilda pretinde o sumă exorbitantă pentru controlul prin satelit iar Casa tatălui tău nu-i dintre cele mai avute, băiete. Ştii asta.

  — Fremeni * ai văzut vreodată?

  * Locuitori ai deşerturilor de pe Arrakis.

  Îi zboară gândurile de colo-colo, astăzi, gândi Hawat.

  — Probabil c-am văzut, răspunse. Nu se deosebesc prea mult de locuitorii din grabene şi doline. Poartă cu toţii mantii lungi, largi. Iar când se află în loc închis, put la fel şi unii şi alţii. Din cauza îmbrăcăminţii de corp – a aşa-ziselor „distraie” —, care recuperează şi regenerează apa din organism.

  Paul îşi simţi dintr-o dată cerul gurii uscat şi-şi aminti un vis în