— Apa e preţioasă acolo, şopti el.

  Hawat dădu din cap, gândind: Cred că am reuşit să-l fac să înţeleagă primejdiile şi ostilitatea planetei. Ar fi o nebunie să ne ducem acolo fără să avem tot timpul în minte vrăjmăşia lumii aceleia.

  Paul îşi ridică privirea către tavan. Observă că afară începuse să plouă. Văzu picăturile mari care izbeau metasticla cenuşie a luminatorului.

  — Apă, rosti.

  — Ai să înveţi să preţuieşti apa, spuse Hawat. Chiar dacă tu, fiul Ducelui, n-o să-i simţi niciodată lipsa, vei vedea peste tot în jurul tău obsesia setei.

  Paul îşi umezi buzele cu vârful limbii. Gândurile i se întoarseră cu o săptămână în urmă, la ziua în care fusese pus la încercare de Cucernica Maică. Şi ea îi vorbise despre ravagiile lipsei de apă.

  „O să cunoşti Câmpiile Funebre”, spusese ea. „O să cunoşti pustiurile pârjolite, deşertul în care nu rezistă decât mirodenia şi viermii nisipurilor. Ochii tăi or să-şi întunece culoarea ca să poată suporta văpaia soarelui. O gaură ferită de vânt şi ascunsă vederii va fi un adăpost. Va trebui să mergi purtat de propriile tale picioare – fără topter, fără maşină, fără animal care să te care în spate.”

  Paul fusese impresionat mai degrabă de tonul ei – psalmodiat şi vibrant – decât de vorbele pe care le rostea.

  „Lumea Arrakisului – spusese ea – khala, e împărăţia pustiului. Lunile îţi vor fi prietene, soarele duşman.”

  Paul o simţise pe mama sa părăsindu-şi locul de la uşă, venind lângă el. Jessica o privise pe Cucernica Maică şi întrebase: „Nu vezi nici o speranţă, Cuvioşia-Ta?” „Pentru taică-său, nu.” Apoi bătrâna îi făcuse semn Jessicăi să tacă şi îşi coborâse privirea spre Paul. „Să nu uiţi niciodată ce-am să-ţi spun acum, băiete: o lume se sprijină pe patru lucruri… „ Ridicase patru degete noduroase. „Învăţătura celor înţelepţi, dreptatea celor mari, rugăciunile celor credincioşi şi dârzenia celor bravi. Dar toate astea nu înseamnă nimic… „ Îşi strânsese degetele pumn şi încheiase:”…fără un conducător care cunoaşte arta guvernării. Aceasta să fie ştiinţa ta!”

  Trecuse o săptămână de la vizita Cucernicei Maici. Dar cuvintele pe care le pronunţase îşi vădeau abia în clipa asta întregul înţeles. Acum, stând în sala de exerciţiu, alături de Thufir Hawat, Paul simţi muşcătura adâncă a fricii. Îşi ridică privirea. Mentatul îl scruta încruntat.

  — Ce visai adineaori?

  — Ai cunoscut-o pe Cucernica Maică?

  — Vrăjitoarea de Dreptvorbitoare de la Curtea Imperială? (Un interes brusc animă ochii lui Hawat.) Am cunoscut-o.

  — Ea…

  Paul se poticni. Îşi dădu seama că nu-i putea destăinui lui Hawat încercarea la care fusese supus. Inhibiţiile aveau rădăcini adânci.

  — Ei? Ce-a făcut?

  Paul inspiră adânc, de două ori.

  — A spus un lucru. (Închise ochii, redeşteptă cuvintele şi, când vorbi, glasul lui împrumută fără voie ceva din tonul bătrânei:) „Tu, Paul Atreides, coborâtor din regi, fiu de Duce, trebuie să înveţi să conduci. E un lucru pe care nu l-a făcut niciunul dintre strămoşii tăi”. (Paul deschise ochii.) Vorbele ei m-au înfuriat. I-am spus că tatăl meu guvernează o planetă. Mi-a răspuns: „E pe cale s-o piardă”. Atunci i-am spus că tata va primi o planetă şi mai bogată. A răspuns: „O va pierde şi pe aceea.” Am vrut să fug la el, să-l avertizez, dar ea a zis că fusese deja avertizat – de tine, de mama, de mulţi alţii.

  — E drept, murmură Hawat.

  — Atunci, de ce plecăm?

  — Pentru că aşa a poruncit Împăratul. Şi pentru că, în pofida celor spuse de-o vrăjitoare şi-o spioană, există încă speranţe. Ce altceva a mai perorat fântâna aceea străveche de înţelepciune?

  Paul îşi privi pumnul mâinii drepte, încleştat sub tăblia mesei. Încet, sili muşchii să se destindă. Bătrâna… parcă mi-a făcut farmece. Să fie cu putinţă?

  — M-a întrebat dacă ştiu ce-nseamnă a conduce. I-am răspuns că înseamnă a comanda. Atunci a zis că va trebui să mă dezbar de multe învăţături greşite.

  Aici a nimerit-o destul de bine, observă în sinea lui mentatul. Îi făcu semn lui Paul să continue.

  — A mai spus că un conducător trebuie să înveţe să convingă, nu să constrângă. Că trebuie să dureze cea mai caldă vatră, ca să atragă oamenii cei mai buni.

  — Cum şi-o fi-nchipuind că a atras tatăl tău oameni ca Duncan şi Gumey?

  Paul ridică din umeri.

  — Pe urmă a zis că un bun conducător trebuie să înveţe limba lumii sale, pentru că fiecare lume are limba ei. Am întrebat-o dacă pe Arrakis nu se vorbeşte galach, dar ea a spus că nu la asta s-a referit, ci la limba pietrelor şi-a vieţuitoarelor, limba pe care n-o aud numai urechile. Eu am spus că asta-i ceea ce doctorul Yueh numeşte Misterul Vieţii. Hawat râse scurt.

  — Şi ea cum a reacţionat?

  — Cred că şi-a ieşit din sărite. A spus că misterul vieţii nu e o problemă ce se cere rezolvată, ci o realitate care trebuie trăită. Atunci i-am citat Prima Lege a mentatului: „Nici un proces nu poate fi înţeles dacă e întrerupt. Înţelegerea trebuie să însoţească desfăşurarea procesului, trebuie să se contopească şi să se desfăşoare odată cu el”. Mi s-a părut că răspunsul a satisfăcut-o.

  Parcă i-a mai venit inima la loc, gândi Hawat. Dar e clar că zgripţuroaica l-a speriat. De ce-o fi făcut asta?

  — Thufir, Arrakisul e chiar aşa rău pe cât spunea ea?

  — Nimic n-ar putea fi chiar aşa rău, răspunse Hawat şi se sili să zâmbească. Uite… de pildă, fremenii, locuitorii proscrişi ai deşertului. După o primă şi rapidă analiză, îţi pot spune că sunt cu mult mai mulţi decât îşi închipuie Imperiul. Locuiesc oameni acolo, băiete! O mulţime de oameni… (Ridică un deget lung