şi subţire la înălţimea ochilor…). Şi oamenii aceia îi urăsc de moarte pe Harkonneni. Dar nu cumva să sufli vreun cuvânt în legătură cu asta. Acum îţi vorbeşte consilierul tatălui tău.

  — Tata mi-a povestit odată despre Salusa Secundus. Nu crezi, Thufir, că se aseamănă mult cu Arrakisul? Poate nu sub cele mai rele aspecte, dar se aseamănă.

  — Nu cunoaştem nimic despre Salusa Secundus, în clipa de faţă. Ştim doar, într-o oarecare măsură, cum era cu mult timp în urmă… Dar din câte ştim, da, ai dreptate.

  — Fremenii vor fi de partea noastră?

  — E o posibilitate. (Hawat se ridică.) Astăzi plec pe Arrakis. Până ne vom revedea, să ai grijă de tine. Măcar ca să-i faci pe plac unui moşneag care se mândreşte cu tine. Bine? Vino-ncoace şi aşează-te cu faţa ia uşă, ca un băiat de treabă. Nu pentru că te-ar paşte vreo primejdie în castelul acesta, dar trebuie să te obişnuieşti aşa.

  Paul se sculă şi dădu ocol mesei.

  — Pleci azi, deci?

  — Azi. Iar voi, mâine. Data viitoare ne vom întâlni pe pământul noii tale patrii. (Hawat strânse bicepsul drept al lui Paul şi adăugă:) Braţul cuţitului. Să-l ţii mereu pregătit, auzi? Şi scutul la intensitatea maximă.

  Descleştă degetele, bătu uşor cu palma umărul lui Paul, se întoarse şi se îndreptă cu paşi grăbiţi către uşă.

  — Thufir!

  Hawat se opri în prag şi privi înapoi.

  — Să nu stai cu spatele la vreo uşă.

  Un surâs lumină faţa ridată.

  — N-am s-o fac, băiete. Fii sigur că n-am s-o fac.

  Apoi ieşi, închizând uşor uşa în urma lui.

  Paul se aşeză pe scaunul lăsat liber de Hawat, aranjă hârtiile de pe masă. Încă o zi, gândi. Îşi plimbă ochii prin încăpere. Plecăm. Gândul plecării i se păru deodată mai real ca oricând. Îşi aminti un alt lucru pe care îl spusese bătrâna: că o lume este suma multor elemente – oamenii, solul, vieţuitoarele, lunile, mareele, sorii —, suma necunoscută care se numeşte natură; un termen vag, complet lipsit de semnificaţia prezentului. Dar ce înseamnă prezentul? Se întrebă.

  Uşa se deschise brusc şi un bărbat butucănos şi urât intră clătinându-se sub greutatea vrafului de arme pe care-l căra în braţe.

  — Ei, Gumey Halleck! Exclamă Paul. Eşti noul Maestru Armurier?

  Cu o lovitură de călcâi, Halleck trânti uşa.

  — Ştiu că ţi-ar fi convenit să vin pentru vreun joc, răspunse el. Îşi făcu ochii roată, observând că oamenii lui Hawat verificaseră deja locul şi că sala prezenta siguranţă pentru moştenitorul Ducelui. Semnele subtile ale codului lor se zăreau peste tot.

  Sub privirea lui Paul, omul se puse din nou în mişcare, îndreptându-se cu încărcătura de arme spre masa de antrenament. De umăr îi atârna nelipsitul baliset, cu multiplectrul strecurat printre cele nouă coarde, la partea de sus a gâtului.

  Halleck trânti armele pe masă şi începu să le alinieze: rapiere, pumnale, kindjale, paralizatoare, centuri-scuturi. Apoi se întoarse, zâmbi şi cicatricea lăsată de Şfichiui de viţă neagră îi încreţi obrazul.

  — Va să zică nici bună ziua nu-mi dai, împieliţatule, spuse el. Iar lui moş Hawat, ce ghimpe i-ai înfipt în suflet? Pe coridor, a trecut pe lângă mine de parcă alerga la înmormântarea duşmanului său de moarte.

  Paul surâse. Dintre toţi oamenii tatălui său, Gumey Halleck îi era cel mai drag. Îi cunoştea temperamentul şi stările sufleteşti schimbătoare – „toanele” lui. Pentru el, Gumey era mai degrabă un prieten decât un mercenar oarecare.

  Halleck lăsă să-i alunece balisetul de pe umăr şi începu să-l acordeze.

  — Nu doreşti, nu vorbeşti, mormăi.

  Paul se ridică şi veni lângă el.

  — Ia spune, Gumey, ne pregătim de muzică în timp ce alţii se pregătesc de luptă?

  — Aha! Făcu Halleck. Azi îi luam la rost pe cei vârstnici. Încercă un acord, clătină din cap.

  — Unde-i Duncan Idaho? Nu cu el trebuia să am ora de scrimă?

  — Duncan conduce al doilea val, pe Arrakis. Va trebui să te mulţumeşti cu amărâtul de Gumey, care tocmai s-a-ntors de pe câmpul de luptă şi tânjeşte după muzică. (Luă alt acord, îl ascultă şi zâmbi.) Cât despre tine, consiliul a ajuns la concluzia că eşti un luptător prea nevolnic şi că-i mai bine să înveţi lăutăria, ca să nu-ţi iroseşti chiar de tot viaţa.

  — Da? Atunci, cântă-mi ceva. Măcar să fiu sigur ce nu trebuie să fac.

  — Ahaa! Râse Gumey şi începu să cânte Galasiencele, în timp ce multiplectrul părea să zboare peste strunele instrumentului.

 

  „Of-of, galasiencele toate se dau pentru nestemate, Iar pe-Arrakis, pentru apă, orice fetişcană!

  Dar de vrei să ai norocul să dai de-o damă ca focul caută pân-ai să găseşti o caladaniană!”

  — Nu-i rău pentru unul care abia ţine plectrul, comentă Paul. Dar dacă te-ar auzi mama cântând asemenea măscări în castel, ar pune să se decoreze cu urechile tale zidurile de-afară.

  Gumey se trase de urechea stângă.

  — N-ar fi un ornament prea frumos. Arată rău al naibii, după tot ce-au îndurat ascultând pe la uşi bazaconiile cu care un tânăr cunoscut de-al meu îşi chinuie balisetul.

  — Se vede treaba că nu ţi s-a mai presărat de mult nisip în aşternut, replică Paul. Luă repede una din centurile de pe masă şi se încinse cu ea. Atunci, să ne batem!

  Halleck făcu ochii mari şi exclamă cu prefăcută mirare:

  — Aşa?! Care va să zică tu ai fost puşlamaua! Ei bine, apără-te, domnişorule! Apără-te! (Înşfăcă o rapieră, o răsuci în aer şi răcni:) Vreau răzbunare!

  Paul apucă rapiera rămasă, o arcui o dată în mâini şi se postă în aguile, cu un picior înainte, imitând aerul solemn al doctorului Yueh.

  — Ce nătărău şi-a găsit tata să-mi trimită ca să mă-nveţe meşteşugul armelor, declamă el. Gumey Halleck, un ageamiu care nu ţine minte nici