plan: 1) politic (am vorbit de rolul partidului); 2) social (represiunea prin crearea universului concentraționar, teme apărute la Lenin și elaborate, dezvoltate, perfecționate până la paroxism la Stalin – Gulagul, poliția secretă, distrugerea legalității, distrugerea societății civile); 3) economic (instituirea sistemului economiei de comandă, planificată, mult mai puțin dezvoltat sub Lenin); 4) moral-cultural (proiectul Omului Nou). Stalin duce de fapt la extrem logica leninistă. Într-un discurs ținut în fața Comsomolului în 1921, Lenin spune foarte clar că există două tipuri de moralități, „moralitatea popilor“, tradițională, în care distincția Bine–Rău este înrădăcinată în principiile teologice iudeo-creștine, care sunt abandonate propunându-se noua moralitate, în care criteriul Binelui este servirea revoluției. Atunci, evident, este bun ceea ce servește revoluției, este rău ceea ce-i dăunează. Cine decide acest lucru? Bineînțeles, partidul, prin liderul său, care poate fi colectiv (Birou Politic, Comitet Central). În întreaga istorie, liderul politic devine însă de fapt un singur individ, pontiful suprem al acestui tip de cult sau sectă politică.

Tot Stalin a exacerbat dimensiunea paranoică a sistemului, adăugând modelului lui Lenin concepția ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism. Conform doctrinei tradiționale, pe măsura apropierii de socialism, lupta de clasă ar trebui să se stingă și lucrurile să se normalizeze. Stalin formulează un principiu paradoxal: pe măsură ce se înaintează spre societatea socialistă, lupta de clasă devine tot mai acerbă. Dușmanul este tot mai disperat și, ca atare, reacția comuniștilor trebuie să fie mai violentă. Violența politică aflată în inima proiectului marxist de la bun început, substanța intervenției politice a lui Lenin în istoria acestui secol, devine baza sistemului. În 1937, când Ana Ahmatova scrie faimosul Recviem, este atins apogeul represiunilor staliniste în Uniunea Sovietică, iar teza intensificării luptei de clasă devine argumentul pseudo-teoretic pentru marea teroare. 1953 reprezintă începutul destalinizării, marcat fără îndoială de data de 5 martie, când a încetat din viață Generalissimo, corifeul științei, părintele popoarelor, geniul lingvisticii, al economiei politice, marele strateg – lista atributelor pe care le-a primit este infinită.

În acest moment, în Ungaria începe „Noul Curs“ al lui Imre Nagy, care revine din poziția de marginalitate. Fusese membru al conducerii Partidului Comunist Maghiar, ajunsese la Moscova după Revoluția Maghiară din 1919, cu episoade destul de tenebroase și nu neapărat dintre cele mai glorioase în anii ’30. A fost colaborator al NKVD-ului, semnând un angajament în acest sens prin 1935. Revenit în Ungaria după 1945, joacă un rol marginal, este specialist al CC-ului pe probleme de agricultură, neimplicat sub nici o formă în marile persecuții de la sfârșitul anilor ’40 – începutul anilor ’50, ci chiar adversar al superstalinistului Mátyás Rákosi, liderul Partidului Comunist Maghiar. Revine când Moscova pornește pe linia dezghețului post-stalinist și devine prim-ministru într-o coabitare dificilă cu Rákosi. În iunie 1953 are loc revolta muncitorească de la Berlin, suprimată brutal de către sovietici și regimul Ulbricht. Ea coincide cu epurarea la vârf a elitei comuniste est-germane. Are loc un fenomen de repliere în rândul nomenklaturilor panicate din blocul sovietic. Chiar Gheorghiu-Dej vorbește, în România, despre necesitatea dezvoltării „ramurii B“, a industriei bunurilor de larg consum, complet neglijată anterior în favoarea industriei grele, „cu pivotul ei – industria constructoare de mașini“. Din dorința de a schimba și transforma totul, încep vagi concesii către diverse grupuri. Impulsul totalitar este cumva moderat. Autocrația comunistă este înlocuită de oligarhia birocratică a perioadei hrușcioviste.

Am publicat pentru prima oară, cu excelentele note ale lui Armand Goșu, în România, în volumul Ungaria 1956, ediția critică a textului integral al Raportului Secret al lui Hrușciov, unul dintre cele mai importante documente politice ale secolului XX. Acesta a schimbat fundamental discursul despre comunism în lumea necomunistă și produce cea mai gravă prise de conscience a eșecului și crimelor stalinismului, negate până atunci în mișcarea comunistă. Rolul determinant în această privință îi revine lui Nikita Hrușciov. Discursul este ținut în noaptea de 24/25 februarie, început la ora 8 seara și terminat după aproximativ patru ore și jumătate, în jurul orei 12.45: este data-cheie pentru începutul sfârșitului comunismului. Faptul că Hrușciov, cu autoritatea supremă a Primului-Secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, recunoaște că Stalin, celebrat până atunci ca figura supremă a comunismului mondial, a fost un monstru patologic, un sociopat, schimbă datele legate de tot ce s-a petrecut de la Kronstadt încoace sau din octombrie 1917 (pe stil vechi)/noiembrie 1917 (pe stil nou) în plan mondial. Onestitatea tradițională a acestui țăran ruso-ucrainean se combină cu lupta pentru putere în interiorul birocrației comuniste sovietice. Hrușciov însuși, prin 1955, se întâlnește cu prieteni care se întorc din Gulag și îi povestesc cele petrecute. Este posibil și ca Hrușciov să fi trăit in denial, negând anumite lucruri chiar și față de sine. Ştim astăzi că unul dintre fiii săi din prima căsătorie fusese victima persecuțiilor.

Raportul Secret a fost prezentat în fața a 2 500 de delegați și invitați, după care a fost dat imediat, în varianta rusă, delegațiilor străine ai căror conducători cunoșteau limba rusă. Ulterior le-a fost înmânat membrilor delegațiilor de partide comuniste de la Moscova. Partidele comuniste din țările socialiste aveau să primească apoi textul raportului sub deplină confidențialitate. Ca să ajungă în rândul polonezilor, de departe cei mai deschiși, un membru al Partidului Comunist i-a înmânat documentul directorului general al agenției de presă din Polonia. Scurgerile de informații au făcut să se vorbească imediat de existența acestui raport. Fără a se confirma sau infirma în vreun fel, zvonul a avut totuși un impact enorm. Textul existent este însă cel creat de comisie, stenograma a ceea ce s-a spus în realitate este foarte greu de găsit. Se pare că în momentul prezentării au existat foarte multe paranteze pe care nu le mai avem la dispoziție; a rămas doar documentul birocratic din