― Uite un porumbel, măi vere! strigă Haralamb, minunîndu-se cu îndreptăţire.

Ce să caute un porumbel pe deasupra strîmtorii?

― S-o fi rătăcit şi el, săracul! zise Ieremia.

În capul lui Mihu, însă, zborul porumbelului se uni cu gunguritul de astă-noapte şi el rămase pe gînduri, clipind des, cu ochii printre catarge. În clipa aceea auzi un scîrţîit uşor în spate, şi, întorcînd capul, i se păru că geamul spiralului se mişcase. Hotărît, după păţania cu cizmele, lui Mihu toate nimicurile i se păreau fapte ciudate…

În acest timp, ţărmurile strîmtorii alunecau de o parte şi de alta, atît de aproape încît te-ai fi crezut pe un fluviu, primăvara, cînd apele curg vijelioase. Malul european era o înşiruire de dealuri rîpoase şi sterpe, arar tărcate de cîte o firavă linie de verdeaţă. Pe malul celălalt creştea o vegetaţie mai bogată, aproape mediteraneană. Într-un loc, pe plajă, se vedeau corturi şi în jur soldaţi făcînd instrucţie. Sus, la creastă, se bănuiau ascunse fortăreţe cu tunuri care îşi puteau apleca repede ţevile asupra vaselor duşmănoase.

Înainte de a ajunge la Kilid Bar, strîmtoarea cotea brusc la stînga, îndreptîndu-se spre sud, dar vîntul, care pesemne aluneca şi el printre maluri, o dată cu apa, rămase neschimbat în pupa Speranţei, fără să-şi piardă puterea. Strîmtoarea se îngusta din ce în ce mai mult, valurile, înghesuite, se luptau între ele cu mai multă furie şi corabia gonea, ca mînată de furtună. Orăşelul Kilid Bar, aşezat pe malul european, între rîpe, rămase în urmă, ca o gară prin care acceleratul trece fără să oprească; la fel Cianak-Katesi, pe malul din faţă.

― Da’ afurisite sînt Dardanelele în partea asta, domnule! exclamă Cristea Busuioc, privind strîmtoarea cu ochiul plutaşului. Pe-aici e mai rău ca la Toancele noastre!

După ce spusese aceste multe vorbe, avea să rămînă mut ca lemnul catargelor, aproape şase ceasuri, continuînd din cînd în cînd să-şi scuture capul şi să se uite aiurea, de-ai fi zis că-i ca neoamenii.

― Numai cînd bate vîntul, se înfurie Dardanelele; altminteri să ştii că sînt liniştite, îl lămuri Anton Lupan, surprins şi el de furia apei.

Nu văzuse niciodată strîmtoarea atît de răscolită – şi acum nu se mai mira că în locul acesta valurile rupseseră podul aruncat peste Helespont de Xerxes, după cum nu se mira că, văzîndu-le nemernicia, regele perşilor pusese oameni să le biciuiască. Dacă ar fi avut vreun zor să navigheze spre Marmara şi nu spre Egee, poate şi-ar fi vărsat şi el furia pe valuri la fel cum făcuse războinicul rege.

Aşa cum se înfăţişa acum strîmtoarea, îi venea greu să creadă că aici era locul pe unde Leandru, îndrăgostit de Hero, se avîntase înot peste apele Helespontului ca să-şi vadă iubita care-l aştepta dincolo, fluturîndu-şi năframa. Dar dacă aceasta putea fi numai o legendă, sigur era că un om le trecuse – şi nu un erou din antichitate, ci unul al vremurilor moderne, lord Byron – fără ca măcar pe malul celălalt să-l fi aşteptat vreo Hero a zilelor noastre…

La ora 1 după-amiază, Speranţa lăsă în stînga forturile de la Kum-Kaleh, în dreapta cele de la capul Helles, coborî de pe catarg pavilionul turcesc şi luă drumul prin Egee, sud 5 carturi spre vest, îndreptîndu-se către insula Skyros…

CAPITOLUL  XI

Un călugăr ciudat

O corabie care iese din Dardanele şi se îndreaptă spre Pireu, traversînd Marea Egee, întîlneşte în stînga, curînd după ce a părăsit strîmtorile, insula Tenedos, pe care trebuie s-o ocolească prin partea apusului. De aici înainte ia drumul sud 3 carturi spre vest, ca să iasă la Capo d’Oro, colţul de nord-est al peninsulei greceşti.

Ca să meargă însă la Skyros, insula cea mai mare din arhipelagul Sporadelor de nord, trebuie să facă un oarecare ocol, luînd drumul cu vreo două carturi mai la vest, ceea ce în socotelile corăbierilor nu înseamnă numaidecît o întîrziere, dat fiind că adesea vîntul îi sileşte să nu aleagă drumul cel mai drept.

Speranţa lăsase de curînd în stînga insula Tenedos şi naviga pe o mare răscolită cu vela mare într-un bord, cu cea mică în celălalt, împinsă din pupa de un vînt puternic, care de la ieşirea din Dardanele continua să sufle neschimbat, dinspre nord-est.

Dacă acul barometrului n-ar fi rămas de atîtea zile în acelaşi loc, echipajul ar fi coborît vela mare şi ar fi mers numai cu cea mică şi cu trinca, de teama unei apropiate furtuni. Dar, se vede, căpitanul Speranţei avea mai mare încredere în acest instrument ciudat, decît în prevestirile pescăruşilor care fugeau speriaţi din larg, îndreptîndu-se spre Tenedos sau spre alte insule apropiate din arhipelag. Era un vînt tare, însă statornic, şi marea, deşi brăzdată de berbeci albi, după două ore de drum se arătă neputincioasă în faţa Speranţei, care o ameninţa cu bompresul, ori de cîte ori îşi trimitea pe sub chila ei valuri mai mari.

Gherasim ţinea cîrma; pe vînt din pupa, acesta nu era lucrul cel mai uşor, căci valurile care se năpusteau din urmă, cu toată neputinţa lor, din vreme în vreme dădeau asalturi încercînd să scoată corabia din drum, ca s-o pună de-a latul şi pe urmă s-o scarmene duşmănos.

Ieremia era de veghe, iar Haralamb cu Mihu şi cu Cristea Busuioc stăteau pe lîngă el, altceva neavînd de făcut. Plutaşul tot mai clătina din cap cîteodată, uîtîndu-se cu un ochi ciudat la Haralamb, care povestea o păţanie de-a sa, cînd fusese la baia turcească.

Pe Mihu îl chinuia un gînd şi nu ştia căruia din ei ar putea să-l destănuiască. Stătea lîngă Ieremia, aplecat peste parapet, fără să simtă stropii reci, zburătăciţi de sub etravă şi aduşi de vînt să-i biciuiască obrazul. Din cînd în cînd, un val mai mare ridica bompresul pe cer, apoi îl lăsa să se prăbuşească într-un cazan înspumat – şi atunci simţea o gîdilătură la lingurea, întocmai ca în scrînciob, de Paşti. Atît că pentru scrînciob trebuia să dea ouă roşii sau gologani, pe cînd aici, de două ceasuri se legăna, fără să-i ceară nimeni vreo plată.

― Şi m-a pus dracu’ mă vere,