şi se repezi după el, împiedicîndu-se în poalele giubelei. Se auziră şoapte, oftaturi, şi în sfîrşit fesul se ivi în gura hambarului. Agop ieşi şi el deasupra; nu mai era nici galben, nici roşu, ci îşi recăpătase culoarea obrazului, însă sudoarea îi curgea gîrlă pe faţă.

În timp ce turcul cobora scara, să plece, Gherasim se apropie de Anton Lupan şi-i spuse în şoaptă:

― Domnule, mi se pare că armeanul ăsta n-are numai boarfe…

― Altceva ce-ar mai putea să aibă?

― Păi ştiu eu, covoare, mătăsuri…

― Am bănuit şi eu asta… Dar lasă-l în plata domnului. Noi n-avem ce pierde: asta e treaba vămii. Fireşte, dacă ne-ar fi încredinţat nouă calabalîcul, să-l transportăm pe seama noastră, atunci s-ar fi schimbat treaba.

Cîrmaciul ridică din umeri:

― Bine, domnule, fie după voia dumitale, dar să ştii că la Pireu eu îi mai ciupesc cîţiva icosari de aur… De ce să cîştige numai vameşii?

Sfîrşindu-se controlul vămii, Anton Lupan luă barca şi se duse în port cu actele Speranţei, ca s-o înscrie în registrul Căpităniei. Dar mai întîi, din obişnuinţa marinarului, se opri pe chei în faţa tablei vaselor pierdute.

Timpul fusese bun în ultima vreme; din primăvară pînă acum, din cîte vase se ştiau în drum spre Gallipoli, nu pieriseră decît patru barcazuri, unul pornit de la Pireu, două de la Salonic şi ultimul de la Alexandreta, aşa cum aduceau mărturie feluriţi căpitani şi marinari, care găsiseră epavele sau scăpaseră de la înec oameni de-ai echipajelor.

Sfîrşind citirea listei, Anton Lupan îşi scoase boneta, obicei cinstit de toţi marinarii, apoi intră la Căpitănie, şi Speranţa fu înscrisă în registru, după vaporul franţuzesc Descartes, cu care venise paşaua.

Deasupra acestuia era trecut celălalt vapor, Victory, sub pavilionul britanic. Aruncîndu-şi din obişnuinţă ochii asupra înscrisului, Anton Lupan scoase, fără să vrea, o exclamaţie de uimire. Comandantul vasului englezesc era John Tennyson, cu care se împrietenise în anul cînd navigaseră amîndoi pe drumul Indochinei, dar cu un vapor mai acătării decît cel de astăzi; e drept că pe vaporul acela John Tennyson nu era comandant, ci ofiţer de punte, desăvîrşindu-şi ucenicia.

În radă se auzi un fluier, apoi zornăitul lanţului: Victory ridica ancora şi se pregătea de plecare.

Comandantul Speranţei se năpusti pe chei, sări în barcă şi se îndreptă spre vaporul englezesc, făcînd semne cu boneta în aer; acum, dacă se întîlniseră aici, nu l-ar fi răbdat inima să nu schimbe cîteva vorbe cu un prieten pe care nu-l mai văzuse de trei ani şi pe care cine ştie cînd şi în ce port avea să-l întîlnească iarăşi.

Peste un sfert de ceas, Anton Lupan se afla pe Victory, în cabina căpitanului şi desfăcea în pripă, cu John Tennyson, sacii cu amintiri ai marinarilor.

― De cînd eşti îmbarcat pe sicriul ăsta? întrebă Anton Lupan pe urmă, privind cabina murdară de fumul cărbunelui.

― De un an, răspunse prietenul. Ce vrei, e primul vas pe care îl comand de cînd mi-am luat brevetul. Doar n-aveau să-mi dea un transatlantic! E însă ultimul drum pe care îl face; compania s-a hotărît să-l scoată din serviciu îndată ce ajungem la Portsmouth. Dar tu? N-ai găsit să te îmbarci pe altceva decît pe o goeletă de o sută de tone?

― Ştii că eu am alte planuri, nu să comand vapoare.

― Deci tot te mai gîndeşti la călătoria aceea?

― Bineînţeles, mai cu seamă că mi-am găsit prietenul. John Tennyson aflase de la el. În anul cînd navigaseră împreună, întreaga lor istorie, zbuciumul, planurile, strădania şi dispariţia ciudată a lui Pierre Vaillant – care iată, acum se ivise undeva, cînd nu mai spera nimeni.

― Prin urmare, zise căpitanul vaporului, duci cherestea la Pireu.

― Da, şi de-acolo mă întorc la Stambul, cu orice marfă. Cred că pînă atunci o să se întoarcă şi Pierre, ca să plecăm împreună.

― Vezi cum îţi alegi drumul, continuă John Tennyson. Am aflat că umblă piraţi printre insule. În porturile Levantului, lumea e foarte speriată.

― N-avea grijă; am oameni bravi şi goeleta e bună! După ce mai schimbară astfel cîteva vorbe, Anton Lupan îşi luă rămas bun de la comandantul vaporului şi se întoarse pe bordul Speranţei, grăbit, căci se făcuse ora nouă.

Victory ridică ancora, arătînd aceeaşi grabă, fluieră scurt şi porni, vărsînd asupra radei fumul negru şi pufăitul greoi al maşinilor. Trecînd prin dreptul goeletei româneşti salută cu pavilionul, apoi se îndreptă spre gura strîmtorii.

Peste jumătate de ceas, Speranţa îşi rotea şi ea prova şi se întindea la drum, cu vînt puternic din pupa. Alte cîteva corăbii şi barcazuri, plecate mai devreme, erau în drum spre Egee, împînzind apa strîmtorii cu velele lor joase, întinse în amîndouă bordurile. Aşa cum se legănau greoaie, păreau nişte măgăruşi, încărcaţi cu samare mai mari decît îi ţineau puterile.

În strîmtoare, valurile pornite din Marinară se rupeau în două, se încălecau unele pe altele, sugrumate, furioase ca nişte fiare, care, neavînd unde-şi dezlănţui pornirile, rag şi mugesc făcînd spume la gură. Goeleta se lua la întrecere cu ele şi, primindu-le din pupa, aproape nu le simţea furia; numai cîte un val mai sălbatic scăpat întreg în gîtuitură, după ce încerca zadarnic să se urce pe punte, zgîlţîia cîrma, apoi se rostogolea neputincios pe sub chilă, ca să se spargă sub vîrful bompresului, aruncînd stropi de ciudă.

Lochul arăta ceva mai mult de opt noduri, adică aproape viteza unui vapor de poştă şi barcazurile rămîneau unul cîte unul în urmă. Rămase curînd în pupa şi Victory, al cărei căpitan, aflat pe puntea de comandă, se uita cu ocheanul la goeleta năzdrăvană, uimit ce repede îl lăsa în urmă, cu toate că ridicase şi el toată velatura, nu mergea numai cu maşinile.

Întreg echipajul Speranţei era pe punte, cuprins de înfrigurare – şi chiar Agop din Bazar părăsise bocaportul, pe care pînă acum îl păzise cu străşnicie, ca să vină la prova, unde fierbea volbura mării, căscînd abisuri pline de spumă. Numai călugărul rămăsese în cabină, pe dăsaga lui, cu cartea sfîntă în mînă.

Deodată, în foşnetul valurilor şi-n freamătul corăbiei, Mihu auzi un fîlfîit de aripi şi, cînd întoarse capul, văzu o pasăre albă, zbătîndu-se printre pînze, pînă ce se dezmetici şi îşi luă zborul spre ţărmul de apus al strîmtorii. Cunoştea pescăruşii care se roteau adesea pe deasupra