După ce îşi roti ochii prin cabină, întrebîndu-se ce nelinişte îl făcuse să se trezească aşa de devreme, căci cu sforăitul bucătarului era şi el obişnuit, Mihu îşi aduse aminte de călugăr şi se aplecă spre el, peste pat. Pe spirai intra o dîră de lumină cenuşie, în care se împleteau şuviţe purpurii, alungînd prin colţuri întunericul cabinei. Călugărul dormea cu faţa în sus, cu o tichie neagră înfundată pînă pe urechi, şi cu mîna dreaptă atîrnînd în jos, încleştată în băierile dăsagei, ca şi cînd i-ar fi fost teamă să nu-l fure cineva.

Deodată, Mihu făcu ochii mari şi începu să chicotească, fără să ţină seamă de respectul datorat unui monah. Dar ce oare în înfăţişarea călugărului acesta călător îi stîrnise asemenea haz?…

În clipa aceea, călugărul tresări, clipi din ochi, îşi duse repede mîna la barbă şi se întoarse cu faţa la perete, mormăind supărat.

Musului i se făcu ruşine că rîsese de el. Ruşine? Da, în prima clipă; apoi alt gînd prinse să i se frămînte în cap…

Afară, pe punte, nu se simţea nici o mişcare… Să fie-al naibii! – erau uneori clipe cînd te apuca teama, cînd ţi se părea că în jurul tău totul a murit şi nici măcar sforăitul lui Ismail nu-ţi alunga din cuget neliniştea stîrnită de această tăcere lungă şi grea. Şi după o vreme, iarăşi i se păru lui Mihu că aude gunguritul de astă-noapte, cine ştie de unde pornit. O fi fost unul din glasurile mării, dar parcă prea suna desluşit, aici, la cîţiva paşi, în preajma lui!

Şi iarăşi trase cu urechea, şi iarăşi nu află nimic. Acum nu mai putea să adoarmă la loc, îl frămînta un început de gînd, nelămurit. Mai bine era să iasă la lumină, să audă o vorbă şi să vadă un chip omenesc.

Băiatul coborî din pat cu grijă, ca să nu tulbure încă o dată somnul călugărului. Cînd să-şi tragă cizmele în picioare, zări sub perna monahului Biblia, în care acesta citise ieri tot timpul drumului, cuprins de mare smerenie. Nu văzuse niciodată o carte sfîntă – se simţi îmboldit să-şi arunce ochii prin ea – de aceea se apropie încetişor de pat, întinse mîna, deschise scoarţa de mucava groasă – şi rămase cu ochii mari, nespus de mirat… în clipa aceea, călugărul sări de la locul lui şi înşfăcă furios cartea, aruncîndu-i o privire care-l făcu să fugă pe punte, cu cizmele în mînă, parcă gonit de cel necurat.

Soarele se ridicase pe cer cît jumătate de cange, risipind negurile dimineţii de deasupra mării şi dezvelind ţărmurile cenuşii. Înapoia traversului, în dreapta, farul de la Carakioi, al cărui turn se ştergea între dealuri sub lumina dimineţii, continua să clipească, palid, încercînd zadarnic să se lupte cu soarele răsărit de mult; pesemne paznicul uitase să-l stingă şi sforăia şi el prin vreun ungher, ca Ismail.

În faţă, unde malurile păreau că se unesc, închizînd drumul corăbiei, se şi zăreau minaretele albe de la Gallipoli.

Vîntul se rotise şi bătea aproape din pupa, ca şi cum se pregătea din vreme să-şi facă loc prin strîmtoare, în urma Speranţei. La adăpostul coastei, valurile erau mai scurte şi mai îndesate; cîte unul se spărgea în bordaj, cu o izbitură surdă care făcea să tremure puntea şi să zbîrnîie sarturile.

Peste un ceas, goeleta românească era la Gallipoli, în gura strîmtorii, şi arunca ancora în mica radă din faţa oraşului, lîngă un vapor francez care venea din Egee şi ancorase cîteva minute mai devreme. O paşà sau un vizir, gras că i se îndoia scara sub picioare, tocmai cobora în barcă, să se ducă la ţărm, pesemne cu treburi de-ale sultanului, căci funcţionărimea portului şi a oraşului prea roia în jurul lui, speriată. După el coborî, în alte bărci, o suită numeroasă, apoi de trei ori pe atîţi servitori negri, toţi îmbrăcaţi în culori ţipătoare şi cu pielea lucioasă. Abia după aceea începură să se debarce bagajele – şi asta ţinu mai mult de un ceas, în care timp, autorităţile portului nu avură răgaz să se ocupe de o corabie românească.

Agop se frămînta pe punte, dînd semne de nerăbdare, care creşteau de la o clipă la alta. În sfîrşit, după ce zarva stîrnită de venirea paşalei se potoli, vaporul fluieră scurt, ridică ancora şi porni spre Stambul, lăsînd în urmă o dîră de fum negru şi gros, care se întinse deasupra radei. Abia atunci se văzu desprinzîndu-se de la ţărm barca vameşului. Dar slujbaşul padişahului se duse mai întîi la un vapor englezesc, care era ancorat ceva mai departe şi îşi flutura, cu nervozitate, pavilionul majestăţii sale britanice.

Anton Lupan se uită cu ocheanul la acest vapor, probabil unul dintre primele în istoria navigaţiei cu aburi, un fost bric căruia i se adăugaseră maşini cu zbaturi. Navigase pe un vas italian, asemănător cu acesta, pînă în golful Persic şi îşi blestemase viaţa – de aceea se mira că astăzi, după atîţia ani, se mai găseau încă oameni să-i alcătuiască echipajul.

Între timp, barca vameşului, depărtîndu-se de vaporul englezesc, unde îşi făcuse îndatorirea, se apropie de Speranţa. Un funcţionar cu fes, însoţit de un başbuzuc fioros, cu puşcă în bandulieră, se urcă pe punte şi cercetă actele privitoare la încărcătură. Cînd ceru să se ridice bocaportul, Agop păru că leşină, dar, în zarva de pe punte, nimeni nu băgă de seamă.

― Astea ce sînt? întrebă vameşul, arătînd la sacii înghesuiţi deasupra cherestelei.

― Lucruri casnice, efendi! bîigui armeanul, cu faţa pămîntie. Boarfe de prin casă. Eu sînt Agop, Agop din Bazar, am avut prăvălie la Stambul, dar am scăpătat şi acum mă duc să-mi încerc norocul la Atena. Poftim, lucrurile sînt vămuite, am dovadă, am plătit taxele…

Vameşul îşi vîrî nasul în hîrtie, dar, se vede, nu-i arătă încredere, cu toate peceţile şi iscăliturile.

― Să ne uităm puţin, efendi Agop, să ne facem datoria zise, punînd piciorul peste marginea deschizăturii şi dîndu-şi drumul în magazie.

Armeanul, pînă atunci galben la faţă, se făcu roşu ca fesul vameşului