fireşte nu se înfruptă, oprindu-l Coranul, coborîră o parte din pînze, adică săgeţile din vîrful catargelor, fiindcă vîntul era destul de aspru şi peste noapte ar fi putut să crească mai tare. Gherasim aprinse felinarele, apoi îşi luă pătura din cabină şi se întinse pe punte, cu un maldăr de parîme drept pernă.

― Dumneata du-te de te culcă în patul meu, îi spuse călugărului.

Acesta se grăbi să dispară sub punte, cu dăsaga la spinare, ca să scape de mîrîitul lui Negrilă.

Cerul, în faţă, mai avea o geană purpurie, care se răsfrîngea în cîţiva nori alungiţi deasupra orizontului; în schimb, în pupa Speranţei se lăsase noapte deplină. Numai dîra palidă care rămînea în urmă, ca o cale a laptelui căzută în apă, înfrîngea perdelele mai apropiate ale nopţii, făcîndu-le pe celelalte mai negre, mai grele. Dar şi asupra acestora, farul de la San Stefano, hăt în partea Stambulului, îşi trimitea sclipirile rare, sfîşiindu-le la răstimpuri cu spada lui ca argintul. Îndată, alt far, cel de la Eregli, pe coasta europeană, se ivi în dreapta bompresului, încrucişîndu-şi lama cu a celui lăsat în urma. Şi iată, nu trecu multă vreme, cînd se ivi şi în stînga unul, ridicîndu-se anevoie din valuri, ca privirea unui străjer care se uită peste ziduri.

― Far la un cart în stînga bompresului! strigă Mihu, el fiind de veghe la ora aceea.

― L-am văzut, răspunse căpitanul, de la cîrmă. E farul de pe insula Marmara. Timpul se scurgea în tăcere.

Din cînd în cînd întîlneau vapoare, mai dese ca în Marea Neagră, care treceau aşa de aproape, încît se vedeau marinarii pe punte aplecaţi peste balustrade, făcînd senine cu mîna.

― Efendi Agop! strigă Anton Lupan după o vreme, auzind că armeanul tot geme, chinuindu-se deasupra hambarului. De ce nu vrei dumneata să cobori în cabină, să te odihneşti ca oamenii? Aşa te mai trage şi umezeala mării şi te pomeneşti prins de junghiuri. Pe urmă să nu dai vina pe mine.

― Mulţumesc! răspunse Agop zgribulit ca o mîţă udă. Aici stau bine, efendi, stau bine!

Şi iar începu să geamă.

Aproape de miezul nopţii, în stînga, de o parte şi de alta a farului, se iviră pîlpîiri de lumină.

― Ce lumini sînt astea, domnule? întrebă Mihu, apropiindu-se de cîrmă.

― Pesemne sînt focurile pescarilor.

La miezul nopţii, Ismail, care se culcase iarăşi după cină şi îi trăsese un somn zdravăn trei ceasuri şi mai bine, veni să ia cîrma, iar Ieremia, trecu de veghe. Anton Lupan însă mai rămase pe punte încă vreo oră, pînă ce ajunseră în dreptul farului; Mihu nu coborî nici el în cabină. Acum ţărmul insulei se zărea, departe, ca o umbră nesigură care-ţi umplea sufletul de teamă şi de tristeţe. Focurile pescarilor, rare, luminau cîte un colţ de stîncă ruginită, cîte o bucată de faleză ca un zid de puşcărie. Mai departe, pămîntul se pierdea în întuneric, neîngăduindu-ţi să-l vezi nici cu închipuirea.

― E mare insula asta, domnule?

― Are vreo douăzeci de kilometri lungime.

― Şi nu-i nici un oraş pe toată lungimea?

― Ba da, un orăşel, Marmara, în partea ailaltă. Dar ce-ar fi să te duci la culcare? Nu uita că în zori o să avem treabă.

Auzind aceste cuvinte, Agop, care pesemne nu putea să doarmă, se ridică de deasupra hambarului.

― Efendi, mîine dimineaţă sosim la Gallipoli?

― Da, către ora şapte, dacă vîntul rămîne acelaşi.

― Şi ne oprim în port?

― Numai pentru controlul vamal. Eu zic că-i mai bine să-l facem aici, decît la Cianak.

― N-am putea să trecem aşa, fără oprire?

― Cum crezi una ca asta? Dumneata n-ai mai călătorit niciodată prin Dardanele? Vrei să tragă cu tunul?

Armeanul vru să mai întrebe ceva, pe urmă oftă şi se duse să-şi ia în primire locul de veghe.

Înainte de a coborî să se culce, Anton Lupan mai trecu pe la cîrmă.

― Ia spune, Ismaile, te-ai limpezit la cap, n-o s-o iei razna? Să mă duc la culcare sau să-ţi mai ţin tovărăşie? Mi-e teamă să nu te fure somnul.

― Domnule, cînd facem mîncare o dată poate greşim; cînd sîntem la cîrmă ţinem drum bun. Întrebam Gherasim!

― Lasă-l pe Gherasim, că doarme. Ai grijă să nu te apropii de ţărm; peste vreo două ore, o să vezi farul de la Carakioi, în tribord.

― Ştiam, am umblat mult Marmaraua! Ehe, cîrmaci vechi Ismail!

Lui Mihu, vecinătatea insulei tainice, pe care din cînd în cînd se vedea pîlpîind un foc de pescari, îi dădea un fel de teamă, fără să ştie de unde pornea. Ar fi vrut să rămînă pe punte, dar socotea că Anton Lupan s-ar fi supărat, de aceea, după ce mai aruncă o privire spre ţărm, aşa cum îl zărea, plin de umbre fîlfîitoare, în babord, la o mie de paşi, coborî în cabină. Călugărul gemu prin somn, apoi se lăsă linişte; nu se mai auzea decît răsuflarea oamenilor şi freamătul valurilor dincolo de bordaj.

Şi deodată, în liniştea aceasta, lui Mihu i se păru că desluşeşte un gungurit ciudat, asemănător cu gunguritul sfios şi plin de teamă al porumbelului care vine iarna la geam. Trase cu urechea, dar în clipa următoare gunguritul nu se mai auzea: poate fusese unul din glasurile mării, fiindcă marea, cînd o auzi dinlăuntrul corăbiei, nu are numai un glas; ea urlă ca lupul prădalnic, mugeşte ca taurul înfuriat, latră ca dulăii la stînă, mormăie ca ursul la fragi, behăie ca oile în iernatic, plînge ca bietul cerb gonit de hăitaşi, geme ca omul bolnav, ia glasul buhnei ursuze şi strigătul cucului într-una hoinar – de ce nu l-ar lua şi pe-al porumbelului care îţi gungure iarna la geam?…

Aşa se gîndi musul – şi în timp ce marea vorbea cu toate aceste glasuri dincolo de bordaj, el adormi împăcat.

Soarele nu răsărise cînd Speranţa intră în gîtuitura de apus a Mării Marmara, care premerge strîmtoarea Dardanelelor. La ora cinci, Gherasim luă cîrma; se zăreau departe ţărmurile, plutind nesigur în pîcla dimineţii. În pupa, cerul se împurpura, făcînd să sîngereze ici-colo o creastă de val.

Mihu deschise ochii în clipa cînd soarele ieşea din unde, ca un fes roşu în capul unui Neptun otoman.

Ismail se culcase abia de un sfert de oră, dar avusese vreme să-şi acordeze sforăitul pe trei glasuri, unul subţirel, ca struna de vioară, altul mijlociu, de