îşi continua învăţătura, uitînd, încetul cu încetul, necazul cu cizmele. Acum ştia cum se măsoară drumul pe hartă, cum i se fac îndreptările, corecţii pe limba navigatorului, şi cum apoi trebuie urmat după busolă, dar rămăsese cu o nedumerire. Navigînd în chipul acesta, nu eşti niciodată sigur că ai să ajungi chiar acolo unde ai făcut socoteala; deriva, oricît ai ţine seama de ea, nu se poate măsura, cum masori unghiul de drum. În călătorii scurte, ca de pildă de la Sulina la Stambul, înrîurirea ei păgubitoare nu are cînd se mări; cîteva mile într-o parte sau în alta, pe mare nu înseamnă nimic. Dar ce te faci cînd călătoreşti săptămîni şi luni în şir, fără să vezi urmă de pămînt? Abaterea de azi se adună cu cea de mîine – şi la urmă te pomeneşti că ajungi unde nici n-ai gîndit.

― Acum, dacă m-ai întrebat, am să te lămuresc, Mihule, răspunse căpitanul, mulţumit că mintea musului era sprintenă ca vîntul bun. Despre asta aveam de gînd să-ţi vorbesc mai tîrziu. Vezi tu, la asemenea drumuri, dacă te-ai lua numai după busolă, s-ar putea să nimereşti la dracu-n praznic, cum ai spus tu; şi nu că din asta ţi s-ar trage numaidecît vreo nenorocire, dar în primul rînd ar însemna să baţi mările de pomană şi să nu fii la timp acolo unde ţi-ai pus în gînd. Ca să înlăture această greşeală, navigatorii calculează în fiecare zi, sau ori de cîte ori socotesc că este nevoie, locul unde se află, luîndu-se după soare sau după stele. Pentru asta e nevoie de instrumente şi de table astronomice, anume făcute – o să ajungem şi la ele, dar mai tîrziu. O dată ce-au aflat locul, navigatorii îl punctează pe hartă, de aceea, de cîte ori calculezi poziţia corăbiei, se spune că „ai făcut punctul”. Dacă punctul e în afara drumului, corectezi unghiul la busolă, aşa ca să te apropii iarăşi de el – şi asta în fiecare zi, pînă termini călătoria…

Clopotul de cart bătu de trei ori cîte două bătăi scurte, vestind ora şapte şi apropierea cinei.

― Acum haide să vedem ce mai e pe-afară! hotărî căpitanul.

Cînd ieşiră pe punte se apropia şi Ieremia, cu flinta lui veche, căutîndu-şi loc unde că se aşeze ca s-o frece de rugină.

― Fugi de-aici cu oţelele tale! îl repezi Gherasim, văzîndu-l că dă să se aciueze lîngă cîrmă. Ce, vrei să-mi zăpăceşti busola? Alt loc n-ai mai găsit, cît e puntea asta de lungă?

― Domnule, întrebă musul, oare e adevărat că fierul sminteşte magneţii busolei? Nenea Gherasim m-a repezit şi pe mine odată, cînd ciopleam un fluier pe lîngă cîrmă; zice că şi un briceag e de ajuns ca să-ţi facă încurcătură.

― Aşa e, Mihule. Fierul înrîureşte simţitor asupra busolei. Trebuie să nu uiţi asta şi să ai grijă totdeauna!

― Dar atunci fierăria de pe corabie cum n-o înrîureşte? Ancorele, sarturile, cratiţele din bucătărie?

― Astea-s prea departe. Dar fiindcă veni vorba de cratiţe, ce-ar fi să-i dăm o gură lui Ismail, să se grăbească puţin cu cina, că uite, acu’ se face seară!

― Mă duc eu! zise Mihu, luînd-o la fugă, spre prova.

Dar cînd se uită pe gura tambuchiului, văzu că bucătăria era goală; maşina de gătit dormea, rece, cratiţele în rafturi se ciocneau unele de altele, din pricina balansului şi sunetul dovedea atît de limpede că sînt goale, încît te apuca deznădejdea.

― Nene Ismaile! strigă musul, chinuit de o foame pe care n-o simţise nici în zilele cînd umbla fără căpătîi pe drumuri. Nene Ismaile!…

Nici un semn de viaţă din partea bucătarului!

La strigătele musului, uşa se deschise şi Haralamb, trezit din somn, ieşi buimac din cabină şi urcă scara, pe punte.

― Ce-i, măi copile, de strigi aşa, că doar nu dau turcii?!

― Nu ştiu unde-i nenea Ismail – şi-i ora cinei.

― Păi unde să fie? Doarme în cabină. Hei, Ismaile, scoal’ că s-a făcut ziuă!

Căpitanul cu Ieremia veneau de la cîrmă.

― Doarme ca un malac, domnule! zise Haralamb, arătînd pe spirai, în cabină.

Într-adevăr, bucătarul, ghemuit cu faţa la perete, dormea făcut una cu patul, de-ai fi zis că nici nu mai răsuflă şi niciodată n-o să se mai ridice în picioare.

― Scoal’ mă, n-auzi?! strigă Haralamb iarăşi.

Apoi, văzînd că drept urmare, Ismail abia acum începea să sforăie, luă cangea, o vîrî prin spirai şi se apucă să-l îmboldească la nimereală, punînd în asta toată pizma pe care i-o nutrea bucătarului.

Sforăitul crescu şi mai tare. Era un sforăit care făcea să tremure pereţii, geamurile spiraiului, puntea – şi poate chiar catargul, împreună cu straiurile.

Negrilă se ridică în picioare şi ciuli urechile. Agop din Bazar se uită speriat în lături, iar călugărul îşi luă ochit din Biblie, uitînd să-şi mai depene mătăniile.

― Ei, fir-ai tu al naibii! îşi pierdu răbdarea Haralamb. Zi, nu vrei să te scoli? Stai că am eu ac de cojocul tău, păcătosule!

Şi aplecîndu-se pe spirai, strigă cît îl ţinea gura:

― Ismaile, păzea că vine Ghiulsum, ia uite-o!

La rostirea acestui nume, sforăitul pieri ca prin farmec, iar Ismail se rostogoli în mijlocul cabinei şi începu să-şi caute speriat şalvarii…

Vorba e că veselia nu ţine de foame, sau nu ţine multă vreme. Echipajul Speranţei rîse îndelung pe socoteala bucătarului, pînă ce simţiră că lihneala îi doboară din picioare, în seara aceea trebuiră să se mulţumească numai cu o cină gătită la iuţeală; cu acest prilej băgară de seamă că la Stambul, în zarva şi încurcăturile ivite înaintea plecării, nimeni nu avusese grijă de cele ale gurii; nu-i vorbă că asta era în seama lui Ismail, aşa că degeaba ai fi luat la zor pe alţii – şi lui Ismail, ce să-i mai spui, că i se întîmplaseră şi lui destule! Nici măcar apă în butoaie nu avusese grijă să pună; noroc că erau aproape pline, şi puteau să ţină de acum încolo încă o lună de zile.

Acum, cu ce mai aveau în cambuză de la Sulina, puteau să se descurce două-trei zile. Anton Lupan hotărî să facă o scurtă escală la Skyros, pentru aprovizionare, că tot trebuiau să se abată într-acolo, să-l lase pe călugăr.

După ce cinară aşa ca să nu rabde foame, ouă prăjite cu slănină, din care Ismail