întorsese pe dos. Dacă vîntul nu se prefăcea în furtună – şi barometrul stătea nemişcat, prevestind timp frumos – însemna că a doua zi, la răsăritul soarelui, intrau în Dardanele; mai bine nici nu se putea. Vîntul proaspăt şi răsuflarea curată a mării spăla din sufletul oamenilor, pe rînd, amintirea zilelor zbuciumate petrecute în portul gălăgios, plin de ispite şi de primejdii. Numai Haralamb, Mihu şi Cristea Busuioc nu erau în apele lor.

Primul se uita chiorîş la Ismail, pizmuindu-l din toată inima pe care i-o săgetase aşa de cumplit Laleli.

Plutaşul îşi făcea îndatoririle sîrguincios şi îndemînatic, dar mai tăcut ca oricînd; ce naiba se întîmplase cu el, de se uita cu privirile aiurea şi tot clătina din cap, năuc?

Cît despre Mihu, necazul lui îl cunoşteau toţi, dar nu înţelegeau că pentru o pereche de cizme trebuie să te zbuciumi atît.

După ce Speranţa se aşternu la drum şi insulele Prinkipo, ultima amintire a Stambulului, se şterseră în urmă, căpitanul îl chemă pe mus jos, să meargă mai departe cu învăţătura, fiindcă pe punte toate erau puse la locul lor, nu mai rămăsese nimic de făcut.

Dar parcă de învăţătură îi ardea lui Mihu acum? Asculta lămuririle lui Anton Lupan despre nordul geografic şi nordul magnetic, despre declinaţie, deviaţie şi derivă, cunoştinţe trebuitoare numaidecît unui navigator, ca să calculeze capul la compas, fără de care nu poate să plece la drum – asculta, dar gîndul lui era la cizmele lăsate la Stambul…

Şi trecea timpul – şi în cizmele noi, deşi lăcuite, se simţea stînjenit, dracu’ ştie de ce, parcă îl strîngeau, una la degete, alta la călcîi.

Pe punte se auzi sunînd clopotul de cart, două bătăi scurte, sunetul cunoscut.

― S-a făcut ora cinci! observă căpitanul mirat. Repede trece timpul uneori!

Musul se însufleţi o clipă şi răspunse rîzînd:

― Fiindcă-i vînt bun, domnule! Cînd slăbeşte vîntul, parcă şi ceasul merge şontîc.

― Măi băiete, n-ai nici o săptămînă pe mare, şi-ai început să gîndeşti ca marinarii bătrîni!

Cu toată lauda aceasta, Mihu îşi aminti iarăşi de cizme şi iarăşi se posomori.

Afară, viaţa îşi urma drumul obişnuit, fără nici o tulburare din partea nimănui. Gherasim rămăsese la cîrmă şi în cartul al doilea – Ismail cică trebuind să gătească pentru cină – iar plutaşul era de veghe la prova, unde se tot legăna deasupra parapetului, de ai fi zis că o să-l apuce ameţeala şi o să cadă în valuri.

Ieremia dormea butuc în cabină, fiindcă peste noapte se chinuise pe o bancă în amărîta aia de gară.

Haralamb mai zăbovise o vreme pe punte, privind cum pierea în urmă Stambulul. Îl tot muşca un şarpe de inimă, îndemnîndu-l la lucruri rele, dar acum era prea tîrziu, păcat că îndemnul nu venise la vreme. Adică la urma urmelor ce treabă avea el în Grechia? N-ar fi fost mai bine să rămînă pe chei, la Galata, că doar nu putea să-l ia nimeni cu sila – şi să fi căutat, într-un chip oarecare, urma turcoaicei după care-i sfîrîia inima? Pe urmă îl luă oboseala, că şi el se chinuise peste noapte în gară, coborî în cabină şi, punînd capul pe pernă, adormi, avînd în ureche gunguritul şăgalnic, iar sub pleoape surîsul gingaş al Laleliei.

Pe punte, în afara cîrmaciului şi omului de veghe, mai erau şi ceilalţi doi – călătorii. Agop din Bazar stătea nemişcat deasupra hambarului, aruncînd priviri speriate în juru-i. Călugărul se aşezase pe un maldăr de parîme la prova, îşi pusese pe nas nişte ochelari legaţi pe după urechi cu sfoară şi citea smerit Biblia, trecîndu-şi printre degete mătăniile slinoase, în mîrîitul necurmat al lui Negrilă.

În babord se zăreau munţii Asiei Mici, acoperiţi de zăpadă, iar în prova, printre pînzele de corăbii şi fumul de vapoare care pluteau în depărtare, cine avea ochi buni putea să vadă insula Marmara, legănîndu-se în mijlocul mării ca o arcă greoaie.

Călugărul mai citi o vreme biblia, tot depănîndu-şi mătăniile, pe urmă se uită în lături, îşi scoase ochelarii, se ridică anevoie şi se îndreptă încovoiat spre pupa, cu cartea la subsuoară, urmat de mîrîitul dulăului.

― Te trudeşti într-una, cîrmaciule! zise, în greceşte, aşezîndu-se alături de cîrmă.

Gherasim era în toane bune:

― Nu mă trudesc, părinte; îmi fac meseria.

― Frumoasă meserie, dar grea, nu-i aşa, fiule?

― De, cînd mai grea, cînd mai uşoară, dar încolo, n-am ce zice, frumoasă-i întotdeauna!

După ce tăcu o vreme, călugărul se trase mai aproape şi vorbi, cu îngrijorare:

― Taică, să nu crezi că duc averi cu mine; ia, acolo, vreo sută şaptezeci de piaştri, nici măcar două lire. Dar vezi dumneata, nu-s banii mei, ci ai mănăstirii, de aceea mi-e teamă.

― Cum adică, părinte? Călugărul scăzu glasul:

― Am auzit că umblă piraţi printre insule. Oare n-o fi primejdie să ne prade?

Cîrmaciul începu să rîdă:

― N-avea grijă, părinte, nu se ostenesc ei pentru două lire!

― Ei, taică, te pui cu tîlharii?

― Şi-apoi, zise Gherasim mai departe, acum, de cînd s-au înmulţit vapoarele, piraţii nu mai umblă pe toate drumurile; nu le dă mîna. Mai e unu’, Spînu, dacă i-ai auzit numele, şi-or mai fi şi alţii, da’ puţini, nu ca înainte. Aşa, se mai întîmplă cîteodată să încolţească vreo corabie rătăcită, vreun barcaz aruncat de furtună pe vreo insulă pustie…

― Ei, vezi, taică!… Barem, dacă ar fi să ni-i scoată satana în cale, aveţi cu ce să-i răpuneţi?

― În privinţa asta, să fii liniştit, părinte. Sîntem oameni unu’ şi unu’!

Călugărul se trase mai aproape.

― Dar puşti?… Că pe oameni i-am văzut cu mîinile goale.

― Nu le purta dumneata de grijă. Avem fiecare cîte o carabină şi gloanţe cu duiumul.

― Asta-i bine! zise călugărul, făcîndu-şi semnul crucii. Dar măcar, le ţineţi la îndemînă, n-or fi pe undeva, prin fundul magaziei?

― S-ar putea una ca asta, părinţele? Du-te să le vezi, că le ţinem fiecare lîngă pat, în cabină!

― Aşa? Apăi atunci mi-e inima mai liniştită. Căpitanul are şi el puşcă?

― Oho! Şi pe deasupra două pistoale!

Călugărul se uită la uşa cabinei, oftă, ca şi cînd tot i-ar mai fi fost teamă, pe urmă se ridică şi porni spre prova, tîrşîindu-şi picioarele.

― Păi domnul să rămînă cu tine, cîrmaciule! mai zise făcînd asupra lui Gherasim semnul crucii. Eu mă duc să-mi mai luminez cugetul cu cărţile astea sfinte.

Aşa trecu încă o oră…

Jos, în cabină, Mihu