prova trasă pe ancora grea, parîmele desprinse de pe binte căzură făcînd să plescăie apa, focul şi trinca ţîşniră pe strai şi cheiul Galatei începu să alunece uşor înapoi, cu mulţimea de gură-cască înşirată pe mal. În stînga se vedea Turnul lui Leandru, orbitor de alb, iar în dreapta Top-Kapu-Serai, cu zidurile năruite ale vechiului palat.

Înainte de a intra în Marmara, Speranţa trecu prin faţa acestei clădiri greoaie care, însă, cu zidurile ei văruite ieftin în fiecare an, cu copacii care înverzeau în jur, fără nici o cheltuială din partea sultanului, înşela ochiul şi te lăsa să visezi la palate de basm. Într-un loc, la etaj, se vedea un şir de ferestre cu zăbrele de lemn, în spatele cărora fluturau perdele grele de catifea; acolo, pesemne, era haremul unde lîncezeau, sub sulimanuri, grecoaicele şi georgiencele din serai, osîndite la sclavie prin porunca profetului, căruia sultanul, drept recunoştinţă pentru un Coran aşa de mărinimos, îi ridica minarete la fiecare pas.

Într-un colţ al palatului se deschidea o uşă sau o fereastră, de unde se înclina la vale, pînă în apa curată a mării, un fel de scoc ciudat. Pe-aici, pare-se, pe acest sinistru tobogan, alunecaseră de-a berbeleacul, cîndva, multe capete fără trup şi trupuri fără cap, din mila sau din furia sultanilor, ca să li se piardă urma în Marmaraua tăcută ca o uşă de serai.

Speranţa ocoli Top-Kapu-Serai şi luă drumul spre sud-vest, lăsînd în urmă Bosforul învolburat. În dreapta alunecau, scăldate iarăşi în verdeaţă şi izbutind încă o dată să înşele ochiul cu farmecul lor de fard, zidurile colorate ale caselor, palatele albe, turnurile şi minaretele asupra cărora veghea ochiul lui Allah.

Gherasim stătea la cîrmă, Mihu smiorcăia sub tambuchi, ruşinat, fără să se bucure de cizmele noi care luceau să zici că-s de lac, iar ceilalţi, îngrămădiţi în tribord, priveau, neostenind să se minuneze, colinele verzi presărate cu smalţ. Plutaşul era printre ei, dar nu zicea nimic, ci doar clătina într-una din cap.

― De ce-şi vopsesc casele aşa, în toate culorile, domnule? îl întrebă Ieremia pe Anton Lupan.

― E un obicei vechi; înainte, fiecare neam de oameni din Stambul trebuia să-şi vopsească zidurile altfel, ca să se deosebească unii de alţii. Armenii erau osîndiţi la culoarea neagră, de îngropăciune, grecii, mai norocoşi, aveau culoarea roşie, ca sîngele boului – numai turcii puteau să folosească varul sau culorile deschise. Astăzi regula asta a căzut, dar oamenii continuă să-şi împestriţeze casele, fiindcă pesemne s-au obişnuit cu ele aşa.

În faţă se iviră zidurile groase şi înalte ale unui castel întortocheat, cu mai multe turnuri, care se oglindeau în apa mării, la ora aceasta verzuie, de smarald.

― Asta-i vestita închisoare Edi-Kulé, adică a celor Şapte-Turnuri, spuse Anton Lupan.

― Parcă văd numai patru…

― Celelalte s-au dărîmat. Aici erau închişi, pe vremuri, vrăjmaşii sultanului; tot aici se întemniţau solii şi ambasadorii ţărilor cu care Turcia intra în război. Multe capete s-au rostogolit în Marmara dinapoia zidurilor pe care le vedeţi. Aici a pierit domnitorul nostru, Constantin Brîncoveanu, cu toţi ai săi – şi de atunci sultanii ne-au trimis domni străini, greci din mahalaua Fanarului…

― Păi ce să ne mai mire atîtea palate, că au avut de unde să ia! oftă Ieremia, cu ochii la seraiurile şi moscheile care rămîneau în urmă, pe deal.

― Dar în Bazar! zise Cristea Busuioc, tot clătinînd din cap. N-aţi văzut ce averi? Astea de unde s-au adunat?

Ia te uită! Plutaşul de cînd căpătase glas?

― Lasă, nu vă mai faceţi inimă rea! îi linişti Anton Lupan, gîndindu-se la păţaniile lui de azi. S-a dus vremea cînd Stambulul huzurea. Acum sultanul trage mîţa de coadă, de-o auzi miorlăind pînă în Dardanele.

Oamenii se puseră pe rîs.

― Adică s-a sfîrşit bairamul! zise Ieremia.

― Apăi da! adăugă, visător, Haralamb. Acum sîntem în ramazan!

Vorbea una, dar gîndul lui la alta era. Acum, după ce-i mai văzuse şi chipul, ispita lui adăugîndu-se glasului gingaş, Laleli îi frigea inima, cum se frige kebabul la jar.

Cît despre plutaş, el spusese destul, de acum înainte n-avea să mai scoată o vorbă, cel puţin un ceas.

Deodată, în stînga moscheii Sultan-Selim se ridică o coloană de fum şi îndată limbi de flăcări ţîşniră spre cer. profilîndu-se pe dealul Galatei, din fund.

― Ce-i asta, domnule?

Căpitanul ridică din umeri, nepăsător:

― Arde o casă în Stambul; asta nu miră pe nimeni – se întîmplă des pe-aici. E de ajuns să-şi uite un turc ciubucul nestins – se aprinde o casă, de la ea alta, că toate-s de lemn – pînă ce te pomeneşti că arde o mahala întreagă. Dacă ai sta să faci socoteala cîte case au ars în Stambul de la înfiinţarea lui, ai vedea că oraşul a fost construit din nou de cîteva zeci de ori.

― Numai moscheile şi seraiurile nu ard! Astea-s de zid! zise Ieremia, uitîndu-se la flăcările care nu se mai ridicau spre cer, ci înghiţeau casele la rînd, întinzîndu-se ca şerpii pe deal.

― Fireşte! răspunse Anton Lupan. Ce-i al sultanului şi-al lui Allah se face trainic, nu vezi?

Edi-Kulé rămînea în urmă, tainică şi posomorîtă; deasupra se întindea zidul oraşului, urcînd pe deal, printre grădini, ca apoi să coboare la Cornul de Aur. Între pietrele cenuşii se vedeau bucăţi de marmură albă, lucind în soarele care le ştia acolo de sute de ani.

― Marmara asta mi-e că-i tot de furat! oftă un om din echipaj.

În afara zidului, sus, pe deal, printre copaci se zărea cimitirul de la Eiub – şi cu acest sălaş al morţii, Stambulul se sfîrşea, înecat în fum, aşezîndu-se fumul focului peste fumul istoriei lui…

CAPITOLUL  X

Glasurile mării

În după amiaza zilei de 21 iulie, Speranţa naviga pe Marmara, spre apus, sub un vînt tare, din tribord şi făcea aproape şapte mile pe ceas, după cum dovedi lochul pe care musul îl aruncă, încă smiorcăind, simţindu-se vinovat şi cu mare apăsare pe inimă, că îşi pierduse cizmele cumpărate de căpitan. Crestele valurilor începeau să se spargă şi corabia de data asta se legăna simţitor, nu chiar ca o bătrînă beată, cum spusese odată Gherasim despre ea, ci ca o femeiuşcă zglobie, dornică să meargă la bal.

Echipajul forfotea pe punte, punînd ordine în lucrurile pe care şederea la Stambul le