fără el; i-am spus că la prînz să fie aici. Îmi pare rău, dar mi se pare că prea şi-a făcut de cap. La Galliopoli sau la Pireu o să găsim alt bucătar, mai puţin poligam… Dar haide, du-te odată după cizme, că ne rămîne musul descălţat!

Înaintea plecării, Anton Lupan făcu un ultim drum în oraş, urcă străzile cu trepte ale Galatei şi se duse la Pera-Palace.

― Iată aici cîteva rînduri pentru domnul Pierre Vaillant, îi spuse portarului. Dacă se întoarce, anunţă-l că în două săptămîni sper să fiu şi eu înapoi; să mă aştepte sau măcar să-mi lase adresa unde îl pot căuta.

Cînd ajunse în port, văzu de departe că echipajul Speranţei în loc să dezlege pînzele, stătea îmbulzit în jurul tambuchiului, la prova; numai Agop din Bazar se frămînta, alergînd pe punte, dintr-un bord în altul, nerăbdător să se vadă plecat.

― Hei, ce-i aici? strigă căpitanul de pe mal. Oamenii se dădură în lături, ruşinaţi. Ismail, în portul lui oriental, stătea turceşte deasupra tambuchiului, ca un sultan, şi trăgea mulţumit din lulea, înconjurat de cele patru neveste, aşezate pe punte, cu capul sub iaşmac. Haralamb se tot învîrtea pe lîngă Laleli, încercînd să-i vadă faţa, în vreme ce turcoaica rîdea şăgalnic, cu rîsul ei cald şi tremurat.

― Ce-i, Ismaile, nu-ţi ajunge cît ai stat cu ele? întrebă Anton Lupan, trecînd schela. Nu cumva vrei să ne aduci haremul tău pe cap?

― Au venit numai să-l petreacă, domnule, sări Haralamb, luîndu-i apărarea.

Laleli gunguri dulce, sub voal. Celelalte îşi întoarseră capul spre ea şi cu tot iaşmacul se văzu că o fulgerau.

― Validé am făcut saraigli, zise şi Ismail, bucuros, arătînd un şir de borcane aşezate lîngă tambuchi.

Cea de-a patra nevastă, pe care nu o văzuse nimeni pînă acum şi nici nu-i auzise glasul, începu să rîdă, un rîs gros şi aspru, ca de bărbat. De altfel, şi după restul înfăţişării, atît cît puteai să bănuieşti sub feredgeaua albastră, ai fi luat-o mai degrabă drept un hamal.

― Pe asta o punem să ridice ancora, zise Ieremia, ţinîndu-se cu teamă la un pas de ea.

Anton Lupan se îndreptă spre cabină:

― Ia, Ismaile, debarcă-ţi haremul, că n-avem timp de pierdut; altminteri ţi-aş spune să le pofteşti la o cafea.

În clipa cînd turcoaicele se ridicau, Haralamb făcu ce făcu şi dîndu-se pe lîngă Laleli, îi ridică un colţ al iaşmacului. Ghiaurii avură timp să vadă un chip gingaş, îmbujorat, cu buzele roşii, cu dinţii albi, cu ochii adînci şi albaştri cum e cerul de mai, noaptea, clipind speriaţi sub genele lungi şi grele ca perdelele de la odaia sultanei. Celelalte trei începură să strige şi să blesteme, năpustindu-se asupra ghiaurului neruşinat:

― Cîine murdar! Mînca-ţi-ar corbii ochii spurcaţi!… Ghiulsum puse mîna pe o cange şi, cum nu mai avu cînd să se ferească, bietul Haralamb se pomeni cu ea în cap.

― Dar-ar ciuma în tine, ghiaur scîrnav!

Numai Laleli nu zicea nimic, ci gungurea şăgalnic sub iaşmac, parcă fericită că marinarii îi văzuseră faţa.

După ce terminară cu ghiaurul, turcoaicele o luară la scărmănat pe ea – şi o traseră pe chei, spurcînd-o cu vorbe şi scuturînd-o ca pe un ţol murdar.

― Mă, Ismaile, tu nu zici nimic? întrebă Haralamb, apropiindu-se furios de bucătar, care stătea netulburat la locul lui, pe tambuchi, ca un padişah.

― Ba ziceam! Tu ce-am căutat puneam mîna pe iaşmac? Hai?

Toată lumea socoti că va începe gîlceavă. Însă, spre uimirea tuturor, în clipa următoare, de unde pînă atunci părea înfuriat, bucătarul zîmbi, oftă, şi zise cu alean:

― Ah, Allah! Allah!… Bre Haralamb, am văzut ce ochi aveam?

― Haide, Ismaile! îl potoli căpitanul, care între timp îşi schimbase hainele de oraş. S-a făcut ceasul două şi tot n-am plecat, din pricina ta. Dezlegaţi pînzele! Ridicaţi schela… Hei, dar ăsta cine mai e? Ce-i, moşule, cu dumneata?

Pe chei, în capul schelei, se ivise un călugăr bărbos, cu comănacul plin de găuri şi albit de praf, într-o sutană măslinie, strînsă pe mijloc cu o bucată de curea. La gît avea un şirag de mătănii sărăcăcioase, de lemn slinos, iar în spinare ducea o dăsagă grea.

― Domnul cu voi!… Cine-i căpitanul? întrebă noul venit, făcînd semnul crucii cu un gest cam stîngaci.

― Eu; ia spune, ce vînt de poartă prin lumea asta de păcătoşi că, după port, aş zice că vii de la Muntele Athos?

― Chiar aşa, fiul meu, răspunse călugărul, în vreme ce păşea pe punte şi îşi lăsa dăsaga jos. Sînt de la mănăstirea sfîntului Mina, dar umblu prin lume de mai bine de un an, să strîng bani, că ne-a ars biserica şi nu mai avem unde aduce har tatălui nostru ceresc.

Zicînd acestea, omul în sutană se întoarse cu faţa spre răsărit şi se închină larg.

― Şi de la noi ce vrei? îl întrebă Anton Lupan, privindu-l stăruitor.

Ochii, glasul, ceva din înfăţişarea călugărului îi amintea nu ştiu ce; poate îl mai întîlnise vreodată, prin alte locuri, că partea asta a lumii era plină de călugări de la Muntele Athos.

― Păi uite, taică, ce-aş vrea… Am auzit că plecaţi la Pireu.

― Da, n-ai auzit rău.

― Şi te-aş ruga să iei un călugăr sărman cu dumneata, că numai pentru numele lui Christos trudesc. Am bătut drumul pe jos, de la Athos pînă aici, şase luni am umblat şi am adunat cîte ceva, dar puţin, că oamenii sînt săraci. Dacă nu ţi-e ocol, m-aş ruga de dumneata să mă duci pînă la Skyros, în Arhipelag, că acolo avem credincioşi de la care nădăjduiesc să mai strîng ceva. Mai departe, oi vedea ce-oi face, oi găsi vreun barcaz să mă ducă prin insulele acelea… Dar de asta să n-ai grijă dumneata; dacă mă iei pînă la Skyros şi mă laşi undeva, pe mal, mai departe m-o ajuta mila lui Dumnezeu şi bunătatea oamenilor.

― Ce facem, Gherasime, că ne mai veni un pasager? întrebă Anton Lupan, încurcat.

Cîrmaciul se scarpină în cap.

― Să-l luăm, domnule; n-om păgubi cine ştie ce, dacă om trece şi pe la Skyros.

― Mulţumesc, taică, Dumnezeu să te răsplătească de-o mie de ori! zise călugărul, răsuflînd uşurat.

― Atunci, moşule, hotărî Anton Lupan, caută-ţi un culcuş pe undeva, că nu mai avem timp de taifas. Hai, băieţi, ridicaţi ancora!

Lanţul greu începu să scrîşnească, în scîrţîit de cabestan, Speranţa îşi afundă