― Cine a adus hîrtia asta?

― Unul de la Căpitănie, chior de un ochi şi bîlbîit, lovi-l-ar boala! răspunse plutaşul, tot clătinînd din cap.

― A venit de mult?

― Nu, mai adineaurea; dacă o fi un sfert de ceas.

― Mihu pe unde e?

― S-a dus prin oraş.

― Şi başbuzucul ăsta de pe chei, ce hram ţine aici?

― L-a lăsat să ne păzească; cică să nu spălăm putina. Agop se apropie de căpitan, frîngîndu-şi trupul, roşu în obraz, cu ochii zgîiţi.

― Dumneata stai liniştit, efendi, dar eu ce fac?

― Ce întrebare e asta? Ce, amenda te priveşte pe dumneata?

― Nu mă priveşte, numai că dacă n-o plăteşti, îţi ia tot.

― Foarte bine; o să ia cheresteaua, nu boclucurile dumitale, că doar ce-ar cîştiga?

Armeanul începu să alerge pe punte, bătîndu-se cu pumnii în cap. Tocmai atunci pică şi Gherasim, care mai dăduse tîrcoale pe chei, în căutarea lui Pierre Vaillant.

― Ce ne facem, Gherasime? întrebă Anton Lupan, arătîndu-i hîrtia.

Cîrmaciul se scarpină în cap.

― O mie de lire?! Hm!… Şmecher sultanul!… Dar lasă, domnule, că asta-i boală cu leac! Ia hai cu mine, şi-o să vedem!

Cînd să treacă schela, Agop veni fuga la ei:

― Efendi căpitan, ai milă de un negustor scăpătat! Vorbeşte acolo, stăruie, dacă lasă mai ieftin, poate te împrumut eu cu ceva. Îmi dai iscălitură, pe un an…

― Al naibii armean! zise Gherasim, în timp ce se îndreptau spre Căpitănie. Scăpătat, scăpătat, dar văd că n-a rămas fără cheag!

Căpitanul portului era un om ursuz, cu nasul arcuit ca un iatagan şi cu un neg cît o băncuţă pe obraz – să zici că se trage din acelaşi neam de căpitani de port cu căpitanul de la Sulina.

― Dumneata ne-ai trimis hîrtia asta? îl întrebă Gherasim, apropiindu-se de biroul pe care fumega un ciubuc de chihlimbar.

Căpitanul îşi puse ochelarii pe nas; pe nasul lui ochelarii stăteau ca o pereche de dăsagi în spinarea unui elefant.

― Eu am trimis-o, da; ai venit cu banii?

― Se vede că glumeşti, efendi! O mie de lire c-am aruncat nişte gunoi, dacă l-om fi aruncat careva? Ce supărare ţi-am făcut dumitale cu asta?

― A, nu ştii, şi eşti marinar!?… Gunoiul se duce la fund şi azi aşa, mîine aşa, pînă vezi că scade apa şi nu mai poate veni vaporul la mal.

Gherasim se gîndi o clipă, uitîndu-se stăruitor la nasul căpitanului, ca şi cînd de-aici putea să-i vină scăparea. Şi cum se uita astfel, văzu un pahar de apă ivindu-se sub nas, nasul se ridică spre tavan, iar apa se duse pe gîtlejul însetat.

― Efendi căpitan, începu cîrmaciul, care găsise scăparea nu în nas, ci în pahar. În privinţa gunoiului eu unul cred că socoteala nu-i aşa cum spui dumneata. Eu unul cred că dacă se ridică fundul, se ridică şi apa…

― Nu-i adevărat!

― Ba da, şi pot să dovedesc. Iată, am să iau paharul ăsta, am să torn apă în el, aşa… Acum fii bun şi pune-ţi ochelarii să vezi ce se întîmplă dacă un marinar aruncă un făraş cu gunoi aproape de mal.

Aici Gherasim se întoarse spre Anton Lupan şi-i ceru în şoaptă cîţiva icosari.

― Ei, a crescut, sau ba? întrebă, dînd drumul unei monede în pahar.

Căpitanul îşi puse ochelarii, se aplecă peste masă şi se uită la galbenul zimţat.

― Nu văd, n-a crescut!, răspunse, clătinînd din cap. Cîrmaciul mai lăsă să cadă încă un ban, care se aşeză cuminte peste celălalt.

― Nici acum, efendi căpitan?

― Acum a crescut, dar prea puţin.

― Aşa? Ia mai uită-te o dată şi dacă nici acum nu eşti mulţumit, apoi mă duc la cadiu…

― Bun, bun! încuviinţă căpitanul, ursuz, punînd mîna pe pahar. Putea să crească mai mult, dar haide, să nu mai lungim vorba… La cadiu, degeaba te gîndeşti, că are albeaţă în ochi şi vede prost de tot.

― Dar pe gunoiul ăsta, ne mai dai şi carte de marinar pentru un om care e cu noi, efendi căpitan.

― Acte aveţi?

― Mai vrei acte, după ce ai băgat trei icosari în buzunar?

Cînd se întoarseră, venise şi Ieremia de la gară şi stătea pe punte, rezemat în flintă, zădărînd santinela de pe mal:

― Ia spune, Osman, pe la Plevna ai luptat?

Turcul nu înţelegea altă vorbă decît Plevna, dar asta era destul ca să-l umple de necaz.

― Lasă-l, măi Ieremie, nu vezi că nu ştie româneşte? zise Gherasim, păşind pe bord.

― Ba ştie, dar se preface; ia să-i pomenesc de pilaf, să vezi cum ar mişca din nas! Hei, Osman, ia uite-ncoa’, pe mine mă ţii minte?

Santinela îşi smuci puşca de pe umăr.

― Stai, păgînule, că am şi eu puşcă! Uite-o colea, n-o fi aşa nouă ca a ta, dar e-nvăţată la turci. Cum vede unul, numai ce-o auzi că-ncepe a necheza: nihahaha!… Nihahahahaa!…

Îndată veni şi Haralamb, fără să aducă vreo veste mai bună decît vără-su – şi fără ca măcar să fi văzut vreo turcoaică, aşa, ca să-i fie pe plac. Parcă puteai să ştii ce sluţenii se ascund sub iaşmacurile acelea lăsate pe obraz?… Numai Laleli îi săgetase inima, că prea era zglobie, prea rîdea gingaş, dar, dacă o ştia nevasta lui Ismail, ce putea să facă decît să suspine şi să viseze la ea? Uite pentru ce chinuri îşi lăsase el vădanele lui de la Sulina şi venise la Ţarigrad!

Tocmai cînd Haralamb cugeta aşa, pe chei se ivi Mihu, bocind, cu pumnii la ochi, tîrşîindu-şi picioarele goale prin praf.

― Unde-ţi sînt cizmele? îl întrebă Anton Lupan.

― Mi Ie-a luat!…

Şi plîngînd, smiorcăind, cu pumnii murdari la ochi, musul povesti întîlnirea lui cu lustragiul din gang.

Auzindu-i păţania, căpitanul Speranţei nu ştia dacă să-l mustre sau să facă haz.

― Gherasime, du-te cu el în oraş şi cumpără-i o pereche de cizme noi. Iar tu, Mihule, altă dată vezi ce faci!

Hotărît, nu mai aveau de ce să zăbovească în portul acesta care-i costa o sumedenie de bani.

Sufla o briză slabă, dinspre uscat, dar sus, la creastă, dincolo de Ieni Mahalle, se vedeau copacii despletindu-şi ramurile, iar în larg, cît se zărea un colţ din Marmara, valurile se zbuciumau, ridicînd berbeci albi, ceea ce dovedea că vîntul nu era chiar aşa de firav.

― Pregătiţi-vă de plecare! Peste o jumătate de oră ridicăm ancora!

Agop din Bazar răsuflă uşurat.

― Şi cu Ismail ce facem, domnule? întrebă Gherasim, uitîndu-se pe mal.

― Dacă nu vine, plecăm