Pe scurt, primul care-i pretinse bacşiş, nu ca să-l lase să intre, fiindcă altminteri intrarea era slobodă atît pentru oameni cît şi pentru cîinii fără stăpîn, ci numai ca să-l îndrume la un anumit birou, fu portarul, în îmbrăcăminte orientală, cu şalvari şi cu turban, ceea ce, la urma urmei, de ce ne-ar mira, atîta vreme cît ne aflăm la Stambul?

Portarul ascultă cu luare aminte necazul ghiaurului şi cînd, în sfîrşit, acesta îl întrebă încotro s-ar putea îndrepta, ridică din umeri, neştiutor, de parcă n-ar fi fost pus acolo taman pentru asemenea daraveli. Abia după ce Anton Lupan, dumerindu-se, îi strecură în mînă un onlic de argint, ceea ce însemna cam doi lei, adică mîncarea unei familii pe o zi, turcul făcu o temenea, zîmbi şi-l îndrumă să se ducă la un birou, undeva la capătul unor coridoare întortocheate, care parcă nu mai aveau sfîrşit.

În faţa uşii dormea un cîine jigărit. Dîndu-şi seama că n-ar fi putut să-l mişte din loc, ca unul care cunoştea cîinii din Stambul, Anton Lupan păşi peste el şi intră. Biroul avea fereastra spre Bosfor, afară se vedea soarele strălucind, vîntul încreţea molcom apa de safir, dar slujbaşul padişahului stătea cu geamul închis, bea cafea şi fuma ciubuc în odaia îmbîcsită de fum.

Ascultă şi el povestea ghiaurului, apoi clipi din ochi şi făcu gestul cunoscut, frecîndu-şi degetul mare de arătător.

― Pentru daravela asta te duci dumneata la etajul de sus şi întrebi de efendi director Ali-bey, zise, după ce primi o medgidie de argint, ceea ce însemna cam cinci lei.

― Nu s-ar putea să-mi spui dumneata unde-i biroul lui Ali-bey? Ca să mai întreb pe cineva costă cam scump.

Turcul păru mirat, dar, în sfîrşit, după ce se mai uită o dată la medgidia de argint, îi dădu în silă lămuririle trebuitoare ca să ajungă la locul cuvenit.

Ali-bey era un slujbaş din cei tineri, care învăţase ceva carte prin Franţa, deci se arătă încîntat să primească un vizitator străin, ca să-şi mai încerce cu el graiul franţuzesc. La rîndul lui, Anton Lupan era bucuros că dăduse peste un turc venit din Apus, care, de bună seamă, îşi lepădase obiceiurile strămoşeşti.

Ali-bey îi ascultă şi el povestea, zîmbind politicos şi înclinînd din cap. La urma urmei, vizitatorul nu voia să ştie altceva, decît dacă inginerul Pierre Vaillant lucra undeva pentru imperiul sultanului, dacă avea vreun contract, dacă nu i se putea afla urma.

― Vă întreb asta, pentru că am lucrat împreună la calea ferată Adrianopole-Stambul, iar eu personal am lucrat după aceea podul cei mare peste Sakar, în apropiere de Vezir-han. Vedeţi dar că nu vin la dumneavoastră chiar ca un străin.

Ali-bey înclină din cap, zîmbi, dar după aceea ridică din umeri, ca unul care nu putea face nimic.

Lui Anton Lupan îi veni sîngele în obraz. Oare trebuia şi de data asta să dea bacşiş? Ali-bey nu era un slujbaş oarecare – şi pe deasupra învăţase carte în Franţa, venea de acolo cu obiceiuri noi. Văzîndu-l că tace, cu ochii visători asupra Bosforului, făcu un gest timid, cu mîna la buzunar.

― O liră ajunge! spuse nepăsător turcul care, deşi privea Bosforul, simţise vecinătatea banilor, poate printr-un instinct strămoşesc.

Căpitanul Speranţei puse lira pe masă, cu obrazul arzînd de ruşine. Ali-bey luă moneda, o privi ca pe un lucru de nimic, apoi o lăsă să cadă în buzunar.

― Păi dacă daravela stă aşa cum mi-aţi spus, trebuie să încercaţi la Direcţia drumului de fier.

― Dar Direcţia drumului de fier nu-i aici? întrebă Anton Lupan, ridicîndu-se surprins. Doar am vorbit limpede cu un funcţionar, care m-a îndrumat încoa’.

Ali-bey zîmbi înţelegător:

― Probabil că e un funcţionar din cei vechi, care nu se descurcă în treburile ministerului; cu timpul o să-l înlocuim. Direcţia drumului de fier s-a mutat peste drum, în palatul vechi.

Cu asta, turcul se ridică şi făcu o temenea, semn că pentru o liră vorbise de ajuns.

Anton Lupan coborî scările, năucit. La ieşire dădu nas în nas cu portarul în şalvari.

― Bine, pezevenghi bătrîn, de ce m-ai trimis aici, cînd eu ţi-am spus că am treabă la drumul de fier?

― La drumul de fier, efendi? se miră portarul cu un rînjet de dispreţ. Se vede că n-am înţeles.

Apoi scoase onlicul, se uită la el, strîmbă din nas şi adăugă:

― Dacă dădeai o medgidie, spuneam de la început: uite colea e drumul de fier!

Anton Lupan se întoarse în port aproape de prînz, spumegînd de furie, şi cu trei lire aruncate în vînt. La Direcţia drumului de fier, după ce trecuse din birou în birou, lăsînd cuvenitul bacşiş, aflase în sfîrşit că Pierre Vaillant nu lucra nicăieri. După sfatul unui alt slujbaş, care băgase nepăsător o medgidie în buzunar, ar mai fi putut încerca la Seraschierat, Ministerul de Război, dar se lăsă păgubaş, fiindcă nu se simţea în stare să refacă numai prin puterile lui finanţele zdruncinate ale imperiului otoman.

„Totuşi o să se întoarcă – şi atunci o să-l găsesc”, îşi zicea, în timp ce se îndrepta năduşit spre port.

Se gîndea să plece la Pireu cu cheresteaua lui kir Leonida, apoi să revină aici şi să aştepte un timp, făcînd pînă una alta mici curse în Arhipelag, după cum s-ar fi ivit prilejul şi marfa ceea ce, la drept vorbind, nici măcar nu schimba planul lui; tot se gîndise să rămînă în Mediterană pînă în primăvara viitoare, ca să adune banii trebuitori marii călătorii. Noroc că nu-l zorea nimeni la drum, şi mările libere îl aşteptau.

Dar oare nu se înşela? Ce se întîmplase aici? Un soldat cu fes, tunică roşie şi şalvari verzi, cu baioneta la puşcă, o baionetă lungă cît un catarg, stătea ţeapăn pe chei, la pupa Speranţei. Pe punte, Cristea Busuioc clătina din cap, în vreme ce Agop din Bazar îşi frîngea mîinile, deznădăjduit.

― Ce s-a întîmplat? întrebă Anton Lupan, alergînd pe bord.

― Amendă, domnule, răspunse plutaşul, arătînd o hîrtie cu peceţi mari.

Hîrtia, cu stema sultanului în cap, pornea de la Căpitănia portului şi spunea, pe de o parte în limba turcă, pe alta în franţuzeşte, că deoarece aruncase gunoi în port, goeleta Speranţa, sub pavilion românesc, trebuia să plătească numaidecît o amendă de o mie de lire, altminteri…

Căpitanul simţi