Venise de departe, ridicase în picioare o corabie aruncată pe ţărm şi adunase în jurul lui cîţiva inşi, necunoscuţi. Acum, toţi aceşti oameni erau strînşi mănunchi. Simţi deodată o mare căldură pentru ei, pentru tot ce era în jur, pentru tot ce făcuseră împreună, din ziua cînd dezgropaseră corabia din nisip, pentru tot ce le rămînea de făcut – şi le rămînea de făcut tuturor laolaltă, tot ce visase el cu Pierre Vaillant din ziua cînd găsiseră cartea lui Darwin şi jurnalul bătrînului corsar; nimic nu-i mai putea împiedica să plece la drum, poate chiar în acest an, fiindcă prietenul dispărut nu pierise, aveau să-l găsească – şi mările li se deschideau libere în faţă, liber li se deschidea întinsul ocean…

Mările li se deschideau în faţă? Pe la prînz aveau să vadă că piedici serioase încercau să năruiască acest vis înaripat.

Anton Lupan se sculă înaintea zorilor, îl lăsă pe Agop din Bazar dormind deasupra bocaportului, pe Cristea Busuioc de vardie şi pe Negrilă mîrîind, cu ochii la omul străin. În gara de la Caic-hané îl găsi pe Haralamb moţăind într-un colţ, pe peron.

― Nu-i nevoie să stai tot timpul aici; între trenuri, du-te şi mai plimbă-te prin oraş, dar ai grijă să-ţi iei postul în primire, la timp.

Apoi se urcă în barcă, se duse la Haidar-Paşa – şi cu Ieremia făcu la fel.

Pierre Vaillant nu se ivise nicăieri.

Pe la ora şapte, cînd soarele apucase să se ridice bine pe cer, Anton Lupan era înapoi, în port. Îl mai trimise încă o dată pe Gherasim să vadă dacă nu pleca vreun vapor, iar pe Mihu şi pe Cristea Busuioc îi îndemnă să se ducă prin oraş, cu rîndul, ca să nu stea amîndoi de pomană la bord.

Mai bine nu i-ar fi trimis! Întîi se duse plutaşul, cu barba în vînt, cu toporişca la brîu, păşind visător, după firea lui. Pe vremea aceea, cheiul Galatei avea binte de lemn; Cristea Busuioc le cercetă din loc în loc, pipăind lemnul, încercîndu-l cu unghia, suspinînd – era lemn românesc, brad din Carpaţi, trunchiuri groase, încercuite cu fier şi bătute trudnic în pămînt; se mai uită un timp pe la corăbii, stînd falnic pe mal, cu mîinile în brîu, fără să simtă forfota din jurul lui – apoi, terminînd cu portul, porni pe străzile Galatei, în sus, oprindu-se uneori pe la uşile caselor, încercînd lemnul cu toporişca şi oftînd.

Peste vreo două ceasuri, cînd se întoarse, Mihu îl văzu legănîndu-se, scuturînd din cap, cu ochii tulburi, ca omul băut, şi socoti că plutaşul, înfrîngînd cumpătarea sa cunoscută de toţi, intrase într-o prăvălie şi trăsese la măsea rachiu ori ce altă naiba băutură se găsea pe-aici – lucru care îl mîhni mult, fiindcă pînă atunci îl socotise pe Cristea Busuioc curat ca un sfînt.

― Ce făcuşi, nene Busuioc? îl dojeni, uitîndu-se la el strîmb.

În loc să răspundă, plutaşul prinse să se rotească pe punte, năuc, cu capul în mîini. Negrilă se uita cînd la el, cînd la stăpînă-su, se vede treaba foarte uimit. Cît despre Agop din Bazar, acesta rămăsese la locul vechi, fără să vadă nimic, încruntat, frămîntîndu-şi pumnii, muncind cine ştie ce socoteli în gînd.

Aici săvîrşi Mihu o greşeală, de care avea să se căiască amar mai tîrziu; nu era de loc timpul potrivit să plece în oraş, lăsînd paza Speranţei în grija plutaşului, aşa cum se înfăţişa acesta acum. Dar necazul n-avea să i se tragă de-aici, fiindcă în lipsa lui, cu corabia nu se întîmplă nici un rău; necazul îl aştepta în alt loc şi el plecă într-acolo, fără să bănuiască nimic.

Urmat de Negrilă, tînărul mus porni să se plimbe pe chei, întocmai cum făcuse şi plutaşul înaintea lui – ajunse pînă la Top-hané, se uită la cazărmile de pe deal, cu tunurile aşezate la rînd, apoi îşi alese o stradă mai puţin umblată şi o luă în lung, căscînd gura pe la cafenele şi pe la prăvălii. După vreo sută de paşi se pomeni în faţa unui om, arămiu la chip, care stătea pe un scăunel, în gura unui gang murdar, întortocheat şi parcă nesfîrşit. Omul se ridică şi, făcînd un salamalec adînc, îi spuse ceva, pe grai necunoscut, arătînd la cizmele lui care se prăfuiseră rău între timp.

Mihu ridică din umeri, făcînd semn că nu înţelege graiul străin.

― Franţuz? întrebă omul cu obraz arămiu. Asta băiatul înţelegea; răspunse:

― Nu!

― Italian?

― Nici.

― Bulgar, ungur?

― Nu; român!

― Român?! exclamă străinul, luminîndu-se la chip şi dînd-o pe graiul musului: Şi eu sînt tot român! Ah, ce bucurie să întîlneşti unul de-ai tăi, printre străini!…

― Şi eşti de mult aici? întrebă Mihu, împărtăşind bucuria lui.

― De copil!…

Zicînd acestea, necunoscutul îşi arătă un chip atît de nefericit, încît băiatul se întristă; pesemne bietul om îndurase multe, din copilărie pînă acum; pînă şi graiul şi-l stîlcise, trăind atît amar de ani printre străini; să nu fi auzit asta din gura lui, ar fi zis că-i de orice naţie, numai român nu, aşa vorbea de stîlcit.

― Şi cu ce te îndeletniceşti aici?

― Lustragiu.

― Da?… Vino în port, o să te ospătăm şi-o să te cinstim. Sîntem cu o corabie, şase români – numai bucătarul e turc.

― Merg, dar mai întîi lasă-mă să-ţi lustruiesc cizmele; e ruşine să umbli aşa prăfuit. Îţi dau lustru cu vacs arăbesc, o să te minunezi!

Zicînd acestea, fără să mai aştepte vreo încuviinţare, străinul cu obraz arămiu îşi îndesă muşteriul pe scăunel, îi trase cizmele din picioare şi se topi după o cotitură a gangului nesfîrşit.

― Unde te duci? strigă băiatul, neliniştindu-se oarecum.

― La prăvălie, uite colea! Aşteaptă că ţi le-aduc numaidecît.

În acest timp, căpitanul Speranţei trecuse Cornul de Aur şi se îndrepta spre Ministerul de Lucrări Publice; acolo se afla şi Direcţia drumurilor de fier otomane, unde acum cîţiva ani era cunoscut. Spera să afle ceva despre Pierre Vaillant… Dar lucrul nu merse uşor, cu toate cunoştinţele sale asupra limbii şi chiar a obiceiurilor turceşti. Dacă limba nu se schimbase în cei cîţiva ani cît lipsise de aici, obiceiurile, datorită sărăciei publice, luaseră un caracter, ca să zicem