― Cunoaşteţi un inginer, Pierre Vaillant, supus francez, care locuieşte în Stambul?

― Personal nu-l cunosc, dar ştiu de el, răspunse secretarul, binevoitor. Şi-a reînnoit paşaportul anul acesta; chiar eu i l-am făcut.

― Şi atunci cum de nu-l cunoaşteţi personal?

― Fiindcă nu a venit aici, ci a trimis un servitor de la hotel; asta se obişnuieşte, mai ales la Stambul, cred că ştiţi. Probabil că domnul Pierre Vaillant e foarte ocupat…

Anton Lupan plecă mai liniştit. Nu făcuse nici un pas înainte, dar de data asta era sigur că nu mai putea fi nici o încurcătură la mijloc şi că îl va găsi pe Pierre.

Pînă seara cutreieră străzile din Pera, intră prin cafenele, prin holurile hotelurilor, se uită după trecători, sperînd că şi întîmplarea i-ar putea fi de folos, deşi se bizuia mai mult pe oamenii săi, puşi să păzească gările.

Ar fi trebuit să treacă şi pe la birourile Lloyd-ului{5}, ca să asigure corabia, aşa cum le făgăduise oamenilor, dar socoti mai potrivit să facă treaba aceasta la Pireu.

Cînd se întoarse în port, tocmai sosea şi Agop din Bazar, cu o caravană întreagă de măgăruşi şi de hamali. Nu avea un cufăr, ci două, nu un balot, ci trei, şi pe deasupra vreo zece saci. Din păcate, Gherasim nu era aici, ca să-l judece după cum s-ar fi cuvenit. Dar nici nu fu nevoie de el, căci armeanul, văzînd nedumerirea de pe chipul lui Anton Lupan, se apropie, făcînd temeneli adînci, în giubeaua ponosită pe care o purta la început:

― Efendi căpitan să nu fie supărat, începu cu glas mieros, s-a întîmplat să adun mai mult calabalîc; nici eu n-am ştiut. Dar am să plătesc cinstit.

― Despre asta ai să te înţelegi cu cîrmaciul meu, Gherasim, cînd o veni.

― De ce să aşteptăm pînă atunci? Ne-am înţeles cu cincisprezece icosari, mai pun încă cinci.

Anton Lupan nu-şi dădea seama dacă e mult sau puţin şi zăbovi cu răspunsul.

― Încă zece! se repezi Agop, dacă văzu aşa. Încă cincisprezece!… Cu totul treizeci.

Neprimind nici un răspuns, căci căpitanul îl privea mirat, armeanul băgă mîna în buzunar de unde scoase o pungă plină cu vîrf, şi zise grăbit:

― Patruzeci, dacă treizeci e prea puţin. Plătesc chiar acum: ce vrei, lire, napoleoni, icosari?

― Mi-e totuna, numai că am să-ţi dau o veste proastă: nu mai plecăm la noapte, ci zăbovim încă o zi. Dacă eşti grăbit, caută alt căpitan.

Armeanul se trase înapoi, clătinîndu-se, de parcă l-ar fi lovit cineva în cap. Cîteva clipe rămase ţeapăn, cu ochii holbaţi, pe urmă aruncă o privire pe chei, la hamalii care aşteptau.

― Pe cine să mai caut acum? Dacă ne-am învoit, merg cu dumneata. Dar mîine plecăm, nu mă amîi iar?

― Nădăjduiesc că nu, deşi sigur nu poate fi nici Allah. Dacă om avea vînt potrivit…

― Bine! încuviinţă Agop, dîndu-şi seama că n-avea încotro. Putem să urcăm bagajele?

― Fireşte!… Hei, Cristea, ia desfă bocaportul. Şi tu, Mihule, ai grijă de Negrilă al tău, să nu ne lase muşteriul fără giubea!

Pe chei stătea un funcţionar de la vamă, uitîndu-se nepăsător la sacii lui Agop, dar aruncînd din cînd în cînd cîte o privire temătoare în lături, să vadă dacă nu vine altcineva. După ce îşi văzu calabalîcul încărcat în hambar, armeanul se apropie de el, îi strecură ceva în buzunar, primi o hîrtie cu peceţi – şi se întoarse pe punte, răsuflînd uşurai.

― Acum poţi pleca liniştit, îi spuse Anton Lupan. Să fii aici mîine spre prînz.

Armeanul se sperie:

― Să plec? De ce să plec dacă am plătit? Rămîn aici! Şi se aşeză repede pe hambar.

― Nu te alungă nimeni, domnule, răspunse căpitanul, ridicînd din umeri. Credeam că mai ai treburi prin oraş.

― Ce treburi să am? Nu mai am nimic; sînt un negustor scăpătat.

Peste vreo oră se întoarse şi Gherasim; pînă a doua zi nu pleca nici un vapor, nici o corabie, nici măcar un barcaz.

― Unde-l culcăm pe armeanul ăsta? îl întrebă Anton Lupan. Are de gînd să rămînă aici peste noapte. Să-l chem în cabină la mine, sau îl luaţi voi, la prova?

― Păi să vedem ce zice şi el… Hei, jupîne, vino să-ţi alegi culcuşul! Vrei cabină de lux, sau te mulţumeşti cu una mai aşa? Să ştii că pentru asta mai dai un icosar, fiindcă partea dormitului n-am pus-o în preţ.

Agop se lăsă mai greu pe capacul hambarului.

― Nu merg în cabină; eu dorm aici. Am pernă şi pătură să mă-nvelesc.

― Uite la el, zgîrciobul! îi şopti Gherasim lui Anton Lupan. E în stare să-şi rupă oasele pe scîndură, pentru un icosar.

― Iartă-l, Gherasime, că ne-a plătit destul! Ştii cît am luat de la el? Patruzeci de galbeni zimţuiţi!

― Cum asta, domnule?

― Uite, a mai avut ceva calabalîc. Gherasim rîse, mulţumit:

― Domnule, bag seama că începi să înveţi meseria. Ei, dacă-i aşa, să ne purtăm mai blînd cu dumnealui… Efendi Agop, vino că am glumit! Pentru cabină nu trebuie să mai plăteşti nimic.

Spre mirarea lor, armeanul nu se urni din loc:

― Mulţumesc, eu dorm aici, cum am spus. Nu pot să dorm în cabină, că sufăr de năduf.

― Da’ de unde năduf! şopti Gherasim. Nu l-am văzut eu cum alerga pe chei, ca un ogar?

Apoi spuse tare, stăpînindu-se cu greu să nu izbucnească în rîs:

― Bine, efendi Agop! Dormi unde vrei, dar să ştii că pe punte, mai mare e dulăul ăsta; îl cheamă Negrilă şi vine de la oi; mai departe înţelege-te cu el cum ştii!

În noaptea aceea, Anton Lupan dormi neliniştit; se întreba ce-or fi făcînd Haralamb şi Ieremia în gări – şi-i părea rău că seara nu mai dăduse o fugă pe la ei, deşi mai cu seamă pînă la Haidar-Paşa, era drum destul. Îl auzea afară pe Agop gemînd şi pe Negrilă mîrîind – şi, cu toată neliniştea, cîteodată îl apuca rîsul. Îi era drag cîinele acesta ciobănesc, coborît din munţi, care nu văzuse niciodată o corabie, dar care înţelesese de la început, fără să-l fi învăţat nimeni, că rostul unui cîine aici era să păzească puntea, ca pe ograda lui stăpînă-su. Aici cine era stăpînul lui? Mihu, Gherasim, Ismail?… Toţi şi nici unul… Dar stăpînul lor, al acestor oameni vrednici şi ascultători, al lui Ieremia, al lui Cristea Busuioc şi-al celorlalţi,