simţi că i se face lumină în cap. Unde s-ar fi putut duce un călător care plecase de la hotel, luîndu-şi bagajul, dacă nu la gară sau în port?… Trebuia să se grăbească şi, cine ştie, poate dădea de el.

Ultima parte a drumului o făcu în fugă; peste cîteva minute era pe bord, abia trăgîndu-şi răsuflarea. Oamenii stăteau la taifas, aşezaţi pe bocaport, împărtăşindu-şi impresiile după raita dată prin oraş.

― Băieţi, li se adresă Anton Lupan, înfrigurat, cred că n-o să mai plecăm noaptea asta. Aşteptaţi-l pe armean şi dacă nu-i convine să-şi amîne plecarea, spuneţi-i că peste o oră mă întorc şi-i dau banii înapoi.

― Ba nu-i dăm nimic! răspunse Gherasim, ursuz. Să aştepte; corabia nu-i vapor, să plece după ceas.

― Bine, despre asta vorbeşte tu cu el. Dar acum, în primul rînd, ia-ţi picioarele la spinare, du-te pînă în capătul cheiului, vezi ce vapor pleacă şi cercetează printre pasageri, poate găseşti un francez, Pierre Vaillant…

― Pierre Vaillant, domnule? întrebă cîrmaciul, făcînd ochii mari, ca şi restul echipajului.

― Da; pare-se că n-a pierit, ci e viu şi sănătos. Dacă-l găseşti, adă-l încoace pe sus, dar hai, pleacă repede, nu mai pierde vremea. Voi, ceilalţi, staţi aici, pînă mă întorc.

După ce făcu un pas pe chei, Anton Lupan se opri:

― Ieremie, vino şi tu!

― Să-mi iau puşca, domnule?

― Ia-ţi ce vrei, numai vino fuga!

Străbătură amîndoi în goană podul de vase peste Cornul de Aur, lăsară în dreapta clădirea vămii noi şi curînd după aceea se aflau pe peronul gării de la Caic-hané. Pleca un tren peste o jumătate de ceas, dar călătorii musulmani, care vin la gară cu zece ore mai devreme, se aflau de mult în vagoane, privind răbdători pe geam; unii îşi făceau rugăciunea, îngenuncheaţi pe coridoare sau în spaţiul dintre bănci; ceilalţi se simţeau datori să nu-i tulbure, şi dacă doi asemenea credincioşi se aflau la rugăciune, la un capăt şi la altul al coridorului, nimeni nu mai putea urca sau coborî din vagon.

Anton Lupan străbătu anevoie trenul, în multe locuri fiind nevoit să facă sărituri ca la circ peste vreun cap în turban, prosternat cu fruntea la pămînt, şi se alese cu înjurături cumplite din partea celorlalţi credincioşi:

― Cîine de ghiaur! Dar-ar ciuma în tine! Stîrpi-ţi-ar nevasta!…

Pierre Vaillant nu era nicăieri; Anton Lupan rămase pe peron pînă la plecarea trenului, aşteptîndu-l zadarnic. Află că alt tren pleca peste un ceas, din gara Haidar-Paşa, pe malul Anatoliei.

Alergă la chei, cu Ieremia după el, tocmi un caic lung şi îngust, cu trei barcagii, şi le porunci să tragă din răsputeri, spre insulele Prinkipo. Ajutată de curent, barca străbătu cei patru kilometri pînă la gara maritimă, în mai puţin de jumătate de ceas; gara de călători se afla la cîteva sute de paşi. Anton Lupan îi făcu în fugă şi ajunse la timp ca să poată cerceta trenul, înţesat de aceiaşi credincioşi, de la un capăt pînă la altul; Pierre Vaillant nu era nici aici. Nu încăpea îndoială că rămînea numai vaporul; oraşul nu avea decît aceste două gări şi dacă nu plecase pe aici, un călător, ca să dispară, ar fi trebuit să poată zbura prin văzduh.

Caicul îi duse de-a dreptul la cheiul Galatei, în locul unde era ancorată Speranţa.

― Ei, Gherasime, l-ai găsit? strigă căpitanul sărind pe punte şi aruncînd priviri nedumerite în jur, mirat că nu-l vedea pe Pierre Vaillant.

Cîrmaciul ridică din umeri:

― Nu este, domnule; pleacă doar un vapor, deseară, şi l-am căutat din cabină în cabină, am cercetat şi registrul de călători, am întrebat pe toată lumea…

― Atunci nu poate fi decît în Stambul; rămînem aici şi mîine, să-l mai căutăm, hotărî Anton Lupan. Iată ce-o să facem, băieţi – trebuie să-mi daţi o mînă de ajutor, Ieremie, ţine un icosar şi întoarce-te la gara Haidar-Paşa. Tu, Haralamb, du-te peste Cornul de Aur, la gara de la Caic-hané. Rămîneţi acolo pînă mîine la prînz, vedeţi ce trenuri sînt şi nu scăpaţi din ochi nici un călător…

Mai departe, le descrise înfăţişarea lui Pierre Vaillant şi mai ales geamantanul, care putea fi recunoscut după mulţimea etichetelor de hotel.

― Dacă vedeţi pe cineva că seamănă cu prietenul meu, aşa cum vi l-am descris, vă apropiaţi de el şi-l întrebaţi. De altfel, n-o să vă fie greu, fiindcă nu sînt prea mulţi călători europeni. Tu, Gherasime, să nu scapi portul din ochi; vezi dacă nu mai pleacă vreun vapor, vreo corabie, orice, la noapte sau mîine, iscodeşte, întreabă peste tot…

Nu sfîrşise bine de vorbit, cînd schela se auzi scîrţîind, sub un pas sfios, şi Ismail se ivi pe punte, ruşinat, cu capul în pămînt.

― Domnule! zise, apropiindu-se de Anton Lupan, mai mult mort decît viu. Mai dam cinci lire, puteam?

Căpitanul ridică din umeri, încurcat. Punga lui kir Leonida nu era fără fund, şi pînă să pună mîna pe bani la Pireu… E drept că mai luase cincisprezece icosari de la Agop din Bazar.

― Nu puteam dam, domnule? întrebă Ismail, speriat.

― Dacă ai nevoie, fireşte că o să-ţi dau. Numai că n-ai picat în momentul cel mai potrivit. Şi p-ormă, o să trebuiască să facem o socoteală; ceilalţi n-au luat pînă acum nimic… Dar ce naiba faci cu atîţia bani?

― Pentru nevastă, domnule, trebuie dam.

― Păi nu i-ai mai dat cinci icosari la prînz?

― Dam Laleli. Acum trebuie dam Mufidé.

Şi Ismail arătă cu mîna spre chei, unde aştepta o turcoaică înaltă şi subţire ca un minaret.

― Dar tu ai un harem întreg! strigă căpitanul, ridicînd braţele spre cer. Barem spune-mi o dată, să-mi pot încheia socotelile şi eu: cu asta ai terminat, păcătosule?

― Mai este una, Validé, răspunse bucătarul, sfios.

― Ei bine, iată cinci icosari pentru Mufidé, şi cinci pentru Validé, dar alţii să nu-mi mai ceri! Ce, vrei să ne vindem vasul pentru haremul tău? Hai, du-te la Mufidé şi pînă mîine la prînz să nu te mai prind pe-aici!

― Nu plecam noaptea? întrebă Ismail, înviorîndu-se.

― Nu! Şi să ştii că alţi bani nu-ţi mai dau! Nevestele tale ne costă prea scump!

― Validé făceam saraigli, mîine aduceam. Saraigli Validé bun-bun!…

După ce bucătarul plecă, rostogolindu-se ca o geamandură pe lîngă Mufidé, Anton Lupan porni în oraş. Întîi se duse în Pera, la legaţia Franţei şi, cu toate că după prînz birourile erau închise, izbuti