vedea şi a-i cere încă o dată sfatul, de rîndul acesta prin viu grai, nu pe calea scrisorilor, neîndestulătoare cînd ai nevoie nu doar de îndrumări ci mai cu seamă de o încurajare, care să capete sensul unei învestiri. Rămas singur, Anton Lupan simţea nevoia să aibă asupra sa umbra proteguitoare a marelui cercetător, care să înlocuiască măcar în spirit lipsa lui Pierre Vaillant.

Şi iată că, pierdut fiindu-i prietenul, era acum primejdie să-l piardă şi pe adevăratul însufleţitor al acestei călătorii.

Anton Lupan lăsă ziarul din mîini şi căzu pe gînduri, sub o perdea cenuşie ţesută de mîhniri şi îndoieli. O clipă flutură şi descurajarea asupra lui – apoi şi-o scutură; acum, orice ar fi fost să se întîmple, nu mai avea dreptul să se lase înfrînt, fiindcă, la drept vorbind, drumul era început. Avea o corabie gata de plecare şi şase oameni care îl aşteptau în port. Gîndindu-se la ei, chipul i se însenină, ca şi cînd o rază de soare, străbătînd fumul de tutun, aşezat în valuri dese sub plafon, s-ar fi îndreptat asupra lui.

Holul era plin de lume, cea mai mare parte europeni, oameni de afaceri sau turişti în haine de sport, cu aparate fotografice şi binocluri atîrnate de gît, forfotind printre mese, agitaţi şi nerăbdători, în aşteptarea dragomanului care să-i plimbe prin Stambul. Se vorbeau felurite limbi, în gura mare sau mai potolit, şi toate dădeau un zumzet care pe un oriental l-ar fi adormit numaidecît, cum de altminteri se şi întîmpla cu cei cîţiva musulmani, rătăciţi ici-colea, şi picaţi în somn, cu ciubucul stins.

Deodată, în acest zumzet adormitor, căpitanul Speranţei auzi un glas spunînd mieros, glasul tuturor portarilor de hotel:

― Bon voyage, monsieur Vaillant!

Fără îndoială că o clipă, mintea obosită încercase să se odihnească, fără voia lui, lăsîndu-l în acea toropeală nici rea, nici plăcută, care îţi umple creierul de furnicături. Anton Lupan îşi scutură capul, buimac. Visase şi cineva pronunţase în vis numele cunoscut? în clipa următoare sări în picioare, aproape înnebunit. Geamantanul! Acum îşi amintea: era al lui Pierre! Da, se învechise, dar îl recunoştea, nu-şi dădea seama cum, poate prin acel amănunt pe care îl înregistrează numai ochiul – şi nu ţi-l transmite niciodată, conştient.

Geamantanul nu mai era în faţa uşii, îl luase un om care ieşea tocmai atunci, grăbit; îl zări numai din spate, o frîntură de secundă, fiindcă lumea care forfotea printre mese îi acoperea vederea. Nu-şi dăduse seama dacă era înalt sau scund, tînăr sau bătrîn, dar cine-ar fi putut fi altul decît Pierre, pe care ani de zile îl socotise pierdut? Îndoielile lui, stîrnite de mărturia nelimpede a bătrînului Ifrim, îşi dovedeau temeinicia abia acum, dar şi-o dovedeau din plin!

Anton Lupan se repezi spre uşă, îmbrîncind lumea, ca ieşit din minţi, strigînd:

― Pierre!… Pierre!… Pierre!…

Oamenii îl priveau miraţi, dar nimeni nu se dădea la o parte din drum. Cînd ieşi pe uşă, se pomeni într-o mulţime de trecători care împestriţau strada în sus şi în jos. Se uită într-o parte, apoi în alta, dădu să facă un pas la deal, se răzgîndi, o luă fuga la vale, pînă la primul colţ, cercetă strada care se deschidea în dreapta, plină de cîini dar fără nici un om – şi, dîndu-şi seama că zadarnic ar mai fi căutat aici, se întoarse la hotel, gîfîind.

― Cine era domnul care a plecat acum? îl întrebă pe portar, gata să-l ia de gît.

Acesta îl privi mirat, apoi răspunse nepăsător:

― Domnul Pierre Vaillant!

Lui Anton Lupan îi veni sîngele în obraz.

― Eşti sigur, Pierre Vaillant ai spus? strigă, întinzîndu-se peste contoar şi apucîndu-l pe portar de reverul hainei.

― Liniştiţi-vă, domnule, că speriaţi lumea! într-adevăr, oamenii din hol începeau să se strîngă în jur, nedumeriţi, întrebîndu-se unii pe alţii ce s-a întîmplat. Anton Lupan îşi luă capul în mîini.

― Spune-mi, te rog, continuă, de data asta cu glasul liniştit, îl cunoşti de mult pe domnul Vaillant?

― De cînd s-a deschis hotelul, adică de vreo trei ani, vine regulat la noi.

― Eşti sigur că nu te înşeli asupra numelui? Portarul zîmbi, sigur de el, şi deschise registrul de pasageri.

― Iată, domnule, datele din paşaport, căci, după cum ştiţi prea bine, poliţia ne obligă să verificăm cu grijă actele străinilor. Vedeţi şi dumneavoastră: Pierre Vaillant, inginer, supus francez, născut la Saint-Malo, 8 august 1842…

Anton Lupan răsuflă adînc. Acum nu mai putea fi nici o îndoială, Pierre trăia… Dar ce taină ascundea cu el? Şi, mai ales, cum îl putea regăsi?

― Nu ştii unde a plecat?… Să nu ţi se pară ciudat că te întreb atîtea, dar mi-e prieten bun şi de ani de zile îl credeam pierdut.

― Nu ştiu, răspunse portarul, însă cred că n-a părăsit Turcia. După cîte am auzit, are lucrări în mai multe locuri, mai cu seamă peste Bosfor, în Anatolia, şi mai tot timpul e plecat. Aici vine de cîteva ori pe an, probabil pentru treburi la minister.

― Nu ştii cum i-am putea da de urmă? Nu are prieteni, cunoscuţi, nu-ţi aminteşti de cineva care venea să-l vadă aci?

Portarul clătină din cap:

― Nu, domnule; cred că l-am văzut totdeauna singur şi nu-mi amintesc să-l fi căutat cineva.

Anton Lupan mulţumi, se îndepărtă cîţiva paşi şi se aşeză într-un fotoliu. Mai întîi trebuia să se liniştească şi să cugete nepripit. De vreme ce Pierre trăia, într-un fel sau altul avea să-i găsească urma. Trebuia să-şi facă un plan…

Deocamdată nu mai putea îi vorba să plece azi. Coborî în port, să-şi vestească oamenii; probabil că venise şi Agop din Bazar, cu care avea să fie mai greu, dat fiind că acesta se grăbea.

Pe drum, străbătînd străzile Galatei, mintea i se limpezi şi îşi simţi sufletul mai senin. Îl stăpînea o fericire calmă şi adîncă, pe care n-o întuneca decît gîndul că, dacă ar fi avut mai mult noroc, dacă şi-ar fi ridicat o clipă mai devreme ochii din ziar, acum poate ar fi fost împreună cu Pierre Vaillant. Ce fericire, să-l ducă pe puntea Speranţei, să-i arate… Aici îl cuprindea din nou neliniştea… Ce se întîmplase cu el, atunci, după atacul piraţilor, cine-l salvase, unde dispăruse atîta vreme, de nu-i putuse găsi urma?

Dacă ar fi ridicat ochii o clipă mai devreme!… Deodată