aurit, care intrase pe poartă acum un ceas, era aici, în mijlocul prăvăliei, discutînd însufleţit cu alt negustor, tot atît de scump îmbrăcat – şi cum de data asta îl vedea din faţă, Anton Lupan se încredinţă că nu putea fi altul decît Agop din Bazar. Doi servitori negri, aşezaţi în genunchi, coseau cu mişcări iuţi gura unui sac îndesat, care, cel puţin pe dinafară, părea sărăcăcios, faţă de bogăţiile din jur. Armeanul mai discută ce mai discută cu celălalt negustor, scoase de la brîu nişte hîrtii făcute sul, le desfăcu, îşi băgară amîndoi capul în ele, părînd că fac nişte socoteli şi nu se înţeleg, apoi urcară cele cîteva trepte şi se topiră în odăiţa din fund.

― Ia te uită milogul, ce haină are pe el! zise Haralamb, cu năduf. Păi ăstuia trebuia să-i cerem treizeci de icosari, dacă nu mai mult!

Anton Lupan ridică din umeri, nepăsător, deşi purtarea armeanului îl mira destul. Dar, la urma urmei, pe el nu-l privea starea unui negustor, de vreme ce-şi plătea călătoria, cinstit. Fireşte, Gherasim ar fi judecat altfel – şi vai de pielea bietului Agop dacă ar fi apărut în port cu caftanul aurit!

În faţa prăvăliei, pe partea cealaltă a uliţei, stătea, chircit pe caldarîm, cu taraba pe genunchi, un vînzător de tutun. Era un bătrîn, cu turbanul soios tras pînă peste ochi, cu faţa ascunsă într-o barbă cîlţoasă, nepieptănată demult, îmbrăcat într-un caftan sărăcăcios, lung pînă la pămînt. Lui Anton Lupan i se păru ciudat că se rătăcise aici, pe uliţa covoarelor, cînd în altă parte îşi aveau locul vînzătorii de tutun. Poate însă că nu era un negustor, ci un biet turc sărac, care încerca să cerşească o para, într-un chip mai ferit. De aceea se apropie de el, luă o pungă de tutun fărîmat, cu gîndul să i-o dea lui Ismail, întrebă de preţ şi aruncă pe tarabă cîţiva ikilici{4}, de două sau de trei ori cît s-ar fi cuvenit.

― Allah să te ocrotească pentru bunătatea ta! îi mulţumi cerşetorul, ducîndu-şi mîna la frunte şi înclinîndu-se umil.

Cu toate că nu stătuse prea mulţi ani în Turcia şi nu vorbea limba ţării fără cusur, pe Anton Lupan îl izbi un oarecare accent străin, pe care nu l-ar fi putut avea decît un ghiaur turcit; dar bătrînul vînzător de tutun îi păruse la început cel mai curat urmaş al profetului, de aceea îşi îndreptă curios ochii asupra lui. Bătrînul lăsase ikilicii pe tarabă şi se uita nepăsător în prăvălia unde cei doi servitori negri sfîrşeau de cusut sacul ponosit. Tocmai atunci uşa din fund se deschise, lăsîndu-l să treacă pe Agop din Bazar, urmat de celălalt negustor, fiecare cu cîte un sipet în mîini.

În clipa aceea, în ochii bătrînului se aprinse un fulger scurt care pieri numaidecît. Dar asta fu de ajuns ca Anton Lupan să încerce aceeaşi tulburare ciudată ca azi dimineaţă, pe chei, cînd i se păruse că simte în mulţime văpaia unei priviri omeneşti. Rămase în loc, mai mult mirat decît neliniştit, cu ochii la vînzătorul de tutun. Acesta stătea nemişcat, privind în prăvălia de peste drum – şi era atîta nepăsare, atîta oboseală în ochii lui adormiţi, încît căpitanul Speranţei nu se mai îndoi că începuse să aibă năluciri.

Şi totuşi, în aceeaşi zi, avea să i se întîmple ceva asemănător, dar nespus mai ciudat.

* * *

Era curînd după prînz. Înaintea mesei intrase la un armurier, cumpărase patru revolvere şi trei puşti Holland-paradox, o armă renumită, uşoară faţă de calibrul ei, cu două ţevi, una pentru glonţ, alta pentru alice, puţind deci fi folosită în împrejurări felurite. Prînzise, împreună cu ceilalţi, într-o locantă din Galata – şi, după ce îşi trimisese oamenii în port, cu armele şi cu pachetele de cartuşe, urcase dealul şi intrase în holul noului hotel Pera-Palace să frunzărească ziarele străine, fiindcă de cîteva luni nu mai ştia nimic din cele ce se întîmplau în lume.

Tocmai cînd intra pe uşă, un negru pitic, cu un turban mai mare decît tot trupul lui, cobora de la etaj un geamantan cu burduf, desigur al unui călător care părăsea hotelul. Anton Lupan privi geamantanul, ros de timp, împestriţat de etichete în parte şterse sau căzute, semnele hotelurilor pe unde trecuse posesorul lui.

Poate un ochi priceput, de turc, ar izbuti să deosebească un cîine din Galata de unul din Stambul. Se poate întîmpla ca primul să aibă albeaţă în ochiul stîng, iar al doilea în ochiul drept, ori coada unuia să fie mai scurtă cu un deget decît a celuilalt, deşi proverbul zice să nu te bizui pe coadă cînd vrei să faci deosebiri între cîini. Dar hai să zicem că un ochi de turc… Ei bine, aş vrea să-l văd pe turcul acesta cu ochiul isteţ, capabil să găsească deosebiri şi să stabilească identităţi pe baza unor amănunte greu de descoperit – aş vrea să-l văd într-un hotel, unde se perindă mii de călători, fiecare cu bagajul lui, cum ar deosebi un geamantan de altul, fireşte dacă ar fi vorba de geamantane lucrate în acelaşi chip?

Anton Lupan privi geamantanul, în treacăt, şi i se păru cunoscut. După ce făcu un pas, întoarse capul şi îl privi din nou; negrul pitic îl lăsase în faţa uşii, aşteptînd să coboare posesorul lui. Da, întîlnise undeva un geamantan asemănător, îl ştia bine, îl avea în ochi şi se silea să şi aducă aminte unde-i văzuse şi-n ce împrejurări.

„Încep să am năluciri!” îşi zise din nou, gîndindu-se la cele întîmplate peste zi.

Apoi se aşeză într-un fotoliu din pai de orez, îndulcit cu perne de puf, ceru o cafea şi începu să frunzărească ziarele, lăsînd în plata domnului şi geamantanul şi celelalte gînduri. Peste cîteva clipe, o umbră i se aşeză pe chip – şi, fără să vrea, strînse tulburat ziarul în mîini; o scurtă telegramă de la Londra vestea că Charles Darwin era bolnav, cu puţine speranţe de a se mai însănătoşi.

Numele acestui om de ştiinţă rămînea legat de planul lui, mai aştepta încă un sprijin de la el, nu se gîndea să plece la drum înainte de a-l