― Oare o să mai vină? întrebă Mihu, cu teamă şi tristeţe. N-o să-l oprească…

Dar nu-şi sfîrşi vorba, ci rămase cu gura căscată, cu ochii cît cepele, la poarta Bazarului. Ismail şi nu altul, cu turban şi cu şalvari, cum îl ştia de azi dimineaţă, ieşea dinăuntru, voios şi mîndru de parcă ar fi fost pe puţin vărul sultanului, iar alături mergea, zglobie, o turcoaică micuţă, ciripind sub pînza iaşmacului.

― Nene Ismaile! strigă băiatul.

Văzîndu-i pe ai săi, bucătarul se opri locului, făcu vesel o temenea adîncă, apoi îşi lăsă turcoaica şi se apropie de dînşii.

― Ce-i cu tine, Ismaile? îl întrebă căpitanul, încă necrezîndu-şi ochilor, dar primindu-l cu bucurie.

― Estem bine, domnule!

― Şi nevasta? Ce-ai făcut cu ea? Ismail clipi din ochi.

― Care nevastă? Ghiulsum?

― Ei da, doar ai plecat cu ea pe chei. Acuma unde ai lăsat-o?

― Acasă!

― Şi asta, cine e?

― Asta? Asta altă nevastă: Laleli!

Auzindu-şi numele, turcoaica scoase un ciripit sub iaşmacul subţire şi le făcu străinilor un semn prietenesc, fluturîndu-şi mîna micuţă.

― Ptiu, bătu-te-ar sfinţii de turc păcătos! exclamă Haralamb cu pizmă, încercînd să ghicească sub iaşmac chipul Laleliei, al cărei rîs îi arsese inima.

Ismail se apropie de Anton Lupan, îşi lăsă ochii în jos şi se rugă sfios, ca un copilandru:

― Domnule, mai dam cinci icosari; puteam?

― Fireşte, Ismaile! Numai ai grijă şi nu-i arunca în vînt, că e păcat de ei.

― Nu aruncam, domnule; dam Laleli.

Turcoaica rîse iarăşi, făcînd să-i tremure iaşmacul şi mătasea feredgelei, ca străbătute de fiori, îşi flutură încă o dată mîna, mai gingaş, mai dulce ca prima oară, apoi porni după Ismail, bocănind zglobie cu tocurile-i mici pe caldarîmul uliţei, parcă prea aspru, prea nepotrivit cu piciorul ei.

Anton Lupan îl trase de mînecă pe Haralamb, care rămăsese cu ochii după ea, tînjind:

― Haide, haide, băiete, nu-ţi mai strica ochii degeaba! În privinţa asta află de la mine: cu turcii nu-i de glumit!

― Şi cum, domnule, aici poţi să ai cîte neveste vrei? Auzisem eu, dar credeam că-s gogoşi.

― Chiar cîte vrei, nu, răspunse Anton Lupan. Aşa că mută-ţi gîndul să rămîi la Stambul. Haremuri mari au numai sultanii, vizirii, paşalele şi pe ici, pe colo, negustorii foarte bogaţi, fiindcă nu-i uşor să ţii atîtea femei, să le dai mîncare aleasă, îmbrăcăminte scumpă, giuvaeruri, să ai palat cu odăi pe numărul lor, cu servitoare, cu eunuci şi cîte mai cîte altele. Unde mai pui că dacă o femeie din harem naşte, după aceea are dreptul la casa ei, cu altă servitorime şi alte cheltuieli. Oamenii obişnuiţi sînt îngăduiţi să ţină patru neveste legitime, cu cununie cum se spune la noi, dar prea puţini se încumetă să folosească acest drept.

― Atunci se cheamă că Ismail al nostru îşi ţine heghemoniconul! zise Haralamb, pizmuitor, fiindcă nu putea să uite rîsul cu care-l săgetase micuţa Laleli.

― Vai de heghemoniconul lui! îl căină Ieremia, gîndindu-se la Ghiulsum.

Anton Lupan porni spre poarta Bazarului.

― Haideţi, ghiaurilor, că n-am venit aici să trăncănim despre Ismail şi haremul lui!

Bazarul cel mare din Stambul e o hală nesfîrşită, întinsă pe cîteva pogoane de loc, dar mai degrabă poţi să-l socoteşti un oraş în mijlocul oraşului, fiindcă are străzile, străduţele, uliţele, gangurile şi pieţele lui, toate sub un acoperiş drept, cu bolte de sticlă, ca nişte căpiţe de fîn; prin ele, lumina zilei pătrunde înjumătăţită, odihnitoare şi nesigură, ajutîndu-i negustorului să ascundă cusurul mărfii – aceeaşi lumină care ajută femeii, la o vîrstă, să-şi ascundă urmele anilor de pe chip.

De o parte şi de alta a străzilor sînt prăvălii, mai mari sau mai mici, care în fund au aproape întotdeauna o odăiţă ferită, cu cîteva trepte mai sus, unde în dulapuri, sipete şi lăzi întărite cu fier se păstrează mărfurile de preţ, pentru muşteriii avuţi, numai ei îngăduiţi să intre aici.

Îndeobşte, fiecare stradă îşi are negoţul ei. Una e strada prăvăliilor de parfum, unde se vinde esenţă de jasmin, apă de trandafir, săculeţi cu mosc, mătănii de jad, de chihlimbar, de fildeş, piepteni, oglinzi persane cu chenarul pictat fin – şi tot ce au nevoie pentru îngrijirea farmecului lor femeile frumoase din Stambul. În alte părţi se vînd ţesături, mătăsuri şi stofe de Brussa, caşmir indian, cămăşi brodate cu fir de aur, şaluri persane, voaluri, brocarturi, tot ce mîna omului, de la Londra pînă la Pekin, a putut să coloreze şi să împletească mai iscusit, din bumbac, lînă, mătase, aur şi argint.

Pe altă uliţă, sînt prăvăliile de pantofi, ghete şi papuci, unde întîlneşti cele mai ciudate încălţări, peste putinţă de închipuit pe piciorul unui european. Mătasea japoneză, marochinul, catifeaua şi brocartul, în culori vii, roşu, verde, galben, sînt folosite pentru a da formele cele mai neaşteptate acestui obiect gingaş, care va încălţa picioare făcute să umble numai pe rogojini indiene şi covoare de Persia. Unele par aşa de mici, încît, sub paietele şi pietrele lucioase care le împodobesc, le-ai crede mai degrabă cutioare pentru bijuterii.

Pe urmă vin prăvăliile de covoare, de caftane, cele de draperii, de iatagane şi pumnale, prăvăliile unde se vinde fir de aur şi argint, cu care se brodează papucii, pungile de tutun, vestele, dolmanele. Dar colţul care ascunde cele mai mari bogăţii, peste putinţă de socotit, e cel de arme vechi, mai bogat chiar decît toţi sacii de pietre scumpe adăpostiţi în prăvăliile de bijuterii. Aici se găsesc săbii de Damasc, platoşe, suliţe, şei împodobite cu laur şi pietre de preţ, puşti străvechi, cu cremene sau cu fitil, încîntînd ochiul cu măiestritele lor încrustături – tot ceea ce războinicii timpurilor au purtat cu ei, de la Gingishan încoace şi poale chiar dinaintea lui.

Trecînd prin faţa acestor prăvălii, în care negustorii bogaţi ca nişte maharajahi tronau grav în vechiul port al islamului, măreţi şi nepăsători în faţa oricărei înnoiri, Anton Lupan îşi aminti că mai trebuia să cumpere nişte puşti, dar de bună seamă nu din cele aflate aici.

Tocmai se îndreptau spre ieşire, străbătînd uliţa covoarelor, cînd Ieremia se opri în faţa unei prăvălii şi exclamă din nou, de data asta triumfător:

― Uite, domnule, că nu mi s-a părut! E armeanul nostru, văzuşi?

Într-adevăr, omul în caftan