ocupau o mahala, care mai este şi azi, mahalaua Fanarului, şi cînd coborau de acolo după treburile lor, spuneau: eis ten polin, ceea ce ar cam însemna: mă duc în oraş. De la această vorbă, stîlcită în turceşte, a ieşit nume otoman pentru oraşul cucerit. Şi astfel, Istambulul are pînă azi nu numai temeliile rămase de la greci, ci chiar numele pe care, fără această lămurire, l-ai crede turcesc.

Echipajul Speranţei străbătu sumedenie de străzi vechi, tot urcînd la deal, trecu pe lîngă turnul Galatei, ridicat de genovezi în secolul al XIII-lea, un turn rotund, cu un rînd de ferestre ajurate, terminat cu un acoperiş conic, de aramă, cu vîrful aurit, luă în lung Cîmpul Morţilor, cimitir musulman cu morminte vechi, năruite, printre care mulţimea din Pera se plimbă cu seninătate şi pălăvrăgeşte ca într-un parc – şi ajunse aproape de marginea oraşului, la Ieni Mahalle.

Iată un loc de unde străinul, zăpăcit de atîtea străzi şi străduţe fără nume, pe care le-a străbătut orientîndu-se după soare sau lăsîndu-se îndrumat de un instinct ancestral, ar putea, cu ajutorul unui îndrumător, să-şi dea seama de rosturile oraşului. De aici, Stambulul se vede ca în palmă, de o parte şi de alta a Cornului de Aur; acesta înfăţişează singura lui podoabă care nu se poate murdări, nici peste veacuri.

― De ce-i spune aşa, domnule? întrebă Cristea Busuioc, mîngîindu-şi barba stufoasă ca a padişahului.

Există o piatră rară, mai puţin cunoscută decît altele, chit că acelea ar fi mai rare decît ea; se cheamă lapis-lazuli şi are cel mai curat şi mai frumos albastru-azur care se poate închipui. Lapis-lazuli era Cornul de Aur în clipa aceea, căci altfel, tăcut precum îl ştim, nu s-ar fi minunat şi n-ar fi întrebat plutaşul.

― Păi fără îndoială îi spune aşa, după forma lui alungită, răspunse Anton Lupan; dar mai cu seamă după frumuseţile şi bogăţiile care-i îmbracă malurile.

De la Ieni Mahalle pînă jos, la Cornul de Aur, se înşiră în pantă suburbiile oraşului, căci adevăratul Stambul e dincolo de apă. Acolo sînt mai dese şi moscheile, şi seraiurile, şi amintirile strămoşilor. Ca să le vezi şi să le descurci pe toate deodată, nu e cu putinţă pentru un ochi şi o minte omenească. Mai bine să te opreşti în cîteva locuri. Iată, Bosforul şi Cornul de Aur. De partea asta, Galata, în vale, apoi la stînga ei Top-Hané, care înseamnă Casa tunurilor, fiindcă acolo sînt turnătoriile şi cazărmile artileriştilor – iar deasupra, Pera, cartierul modern, unde se află Ambasadele şi Legaţiile, Băncile, marile prăvălii, marile hoteluri şi restaurante. De partea cealaltă, între Marmara şi Cornul de Aur, se întinde Stambulul, cu Marele Serai, în colţul din stînga, cu Sfînta Sofia, nu prea departe. Dar mai sînt şi alte seraiuri: Aivan-Serai, Agaş-Serai, Aca-Serai, Eski-Serai – şi încă… Mai sînt şi alte moschei: a lui Ahmed, cea cu şase minarete, a lui Baiazid, a lui Soliman Magnificul, a lui Mahomed Cuceritorul, a lui Selim întîiul, a sultanei Validé – şi cu asta nu s-au terminat toate.

Ce poate să vadă din toate astea marinarul care, în drum spre Pireu ori spre Marea Neagră, se opreşte aici o zi şi o noapte? Cum poate să pătrundă el tainele unui oraş, cînd însăşi municipalitatea lui nu le cunoaşte pe toate?

Moschei, minarete, cupole, seraiuri, palate, chiparoşi, sicomori, străzi desfundate, cîini, măgari, hamali, grecoaice sulemenite, armence tare oacheşe, turcoaice cu şalvari albaştri, ghete galbene şi iaşmac negru pe faţă – să mergem mai departe!

Era încă devreme, şi pînă la ora prînzului, echipajul Speranţei putea cutreiera străzile încîlcite, cu Anton Lupan în frunte, Negrilă deschizîndu-le drumul, nerăbdător, la zece paşi mai departe. Trecură pe lîngă prăvălii fără uşi şi ferestre, care seara se închid cu obloane de scînduri. În faţa lor se înghesuiau turcoaice mascate, lacome la cumpărături ca atîtea din femeile celelalte, însoţite de servitoare negrese, cu zimbile pîntecoase.

Uneori, în jurul lor se vedea cîte un eunuc negru, cu trunchiul scurt, cu picioarele lungi, cu faţa spînă, grasă şi lăbărţată, cu gîtul vîrît între umeri, uitîndu-se posomorît la mulţime, gata să-şi apere stăpînele nu numai de primejdia ghiaurilor, ci şi a credincioşilor.

Se uitară oamenii noştri prin cafenele, unde turcii, armenii, persanii fumau ciubuc şi îşi beau cafelele, în vreme ce tinerii greci, plini de ifos, se lăsau pe mîna bărbierilor să le vopsească sprîncenele şi să le ceruiască mustăţile. Cafenelele erau mai toate la fel, nici prea mari, nici prea luxoase: o odaie cu pereţii văruiţi simplu şi îmbrăcaţi în lemn pînă la jumătate; de jur împrejur laviţe joase, acoperite cu rogojini împletite din paie; în mijloc o fîntînă de piatră sau de marmură, care aruncă în aer cîteva fire sărace de apă; pe pereţi, poliţe pentru sculele bărbierilor, şi oglinzi rotunde, de fildeş, în care muşteriii să-şi poate admira ferchezuiala; în sfîrşit, în fund dulapul cu narghilele, iar alături cotlonul sub care se fierb, una cîte una, cu ibricul, cafelele.

Peste vreo două ceasuri, oamenii noştri trecuseră Cornul de Aur, pe unul din cele şase poduri de vase, cutreieraseră străzile, văzuseră moscheile, cisternele subterane, ca nişte hrube uriaşe, făcute pe vremuri în vederea asediilor – şi se aflau la intrarea Bazarului cel mare, nu după vreo cumpărătură, ci numai aşa, ca să caşte gura.

Deodată, Ieremia, care cerceta curios mulţimea îmbulzită în faţă, îl trase pe Anton Lupan de mînecă şi exclamă cu mirare:

― Domnule, ăsta nu-i armeanul de azi dimineaţă?

― Care armean, Ieremie?

― Ăl de s-a milogit să-l luăm cu noi pe corabie.

― Unde-l vezi?

― Uite repede, că tocmai dă să intre!

Pe poarta Bazarului îşi făcea loc cu ifos un om îmbrăcat în giubea bogată, cusută cu aur şi bătută cu pietre scumpe, pesemne un negustor cu vază, căci mulţimea ii deschidea calea, fără cîrtire, trăgîndu-se umilă în lături. Anton Lupan nu apucă să-i vadă faţa, ci numai ceafa negricioasă şi giubeaua strălucitoare.

― Fugi de-aicea, Ieremie! zise, încredinţat că omului său i se năzărise. Păi tu nu vezi că ăsta-i negustor cu stare? Ia, mai bine hai să dăm o raită şi prin Bazar, şi p-ormă să mergem undeva, la vreo ospătărie, să ne punem pîntecele la cale. Dar, după cîte îmi aduc aminte,