Negrilă în cap, Anton Lupan porni să cutreiere oraşul. Dar mai întîi, el îşi lăsă oamenii să aştepte cîteva minute pe chei, la pupa Speranţei şi se duse la Căpitănie să lase, după lege, actele vasului şi ale echipajului, ca la plecare să le ia gata vizate.

Făcînd cîţiva paşi, căpitanul ajunse în dreptul unei table de lemn, pusă pe doi stîlpi şi avînd deasupra o mică streaşină. Asemenea table erau prin toate porturile pe care le colindase şi orice căpitan, orice marinar, nu trecea mai departe pînă nu se uita pe listele afişate. Aici se înscriau vasele pierdute, spre ştiinţa mulţimii, pe vremea aceea jurnalele avînd mai puţin răspîndire decît astăzi.

Un marinar, care venea din India, putea să afle astfel de soarta unui prieten al său, a unei rude, sau a unui frate, plecat pe alte mări şi a cărui corabie naufragiase.

Bineînţeles, pe atunci neexistînd mijloace de comunicaţie ca astăzi, lista nu era niciodată întreagă; se înscriau pe ea vasele despre a căror pieire venea să spună un martor. Deci, dacă aflai de soarta tristă a unora, nu erai de loc sigur că pe lîngă acestea nu mai naufragiaseră şi altele, întîmplîndu-se ca despre unele să nu mai vină ştiri niciodată.

Dintr-o obişnuinţă pe care şi-o însuşise în viaţa de port, Anton Lupan citi tablele vaselor pierdute, de la un capăt pînă la altul, cum face tot marinarul în clipa cînd debarcă.

Din cîte trebuiseră să atingă Stambulul, fiind aşteptate de negustori, de armatori, de companii de navigaţie, pieriseră pe drum în ultima vreme vreo şapte barcazuri, un bric de trei sute de tone, două vapoare şi patru caice.

Căpitanul Speranţei simţi o strîngere de inimă; între cele două vapoare naufragiate, unul era Helder, sub pavilion olandez, cu care navigase cîndva pînă în Indii; acum, în drum de la Odesa spre Stambul, fiind prins de furtună şi negăsind gura Bosforului, Helder fusese aruncat pe uscat, la şapte mile vest de Rumeli Fener; scăpaseră numai şase oameni din echipaj… Între cei pierduţi era şi căpitanul van Zwoller, pe care Anton Lupan îl cunoştea…

Tabla vaselor pierdute e un semn de doliu, ca pînza neagră care se pune la porţile unde a murit cineva – şi ea umple de întristare sufletul oricărui marinar. Dar marinarul, după ce se reculege în faţa ei, cu un gînd de pioşenie pentru fratele repauzat, se duce la vasul său, ridică ancora şi porneşte în larg, chiar dacă ştie că odată va întregi el lista, căci altfel, dacă ar şovăi, n-ar mai fi marinar.

Ceva mai tîrziu, sfîrşind şi cu Căpitănia, Anton Lupan se întoarse la ai săi, care-l aşteptau – şi porniră cu toţii spre oraş, avîndu-l, cum spuneam, pe Negrilă în cap.

Echipajul Speranţei îşi făcu anevoie loc prin îmbulzeala mulţimii, şi, după cîteva sute de paşi, cîrmi la dreapta, pe o stradă bolovănoasă, care urca dealul pieptiş, cu trepte din loc în loc, ceea ce dovedea dintr-o dată că nu putea fi străbătută nici de căruţe, nici de trăsuri. În schimb, o urcau trudnic hamali, încărcaţi cu poveri. Erau oameni vînjoşi, cu pieptul larg, răsuflînd ca nişte bivoli şi opintindu-se în nişte picioare atît de subţiri, încît, faţă de restul trupului, păreau ca fluierele cioplite de Mihu. Purtau şalvari de pînză albă, murdară, vestă gălbuie, de stofă groasă, şi fes în jurul căruia îşi legau batista. Pe umeri aveau o perniţă, îndesată cu cîlţi, şi pe ea duceau poveri grele, sub care te întrebai cum de nu li se rup ţurloaiele.

Pe de lături urcau poticnindu-se măgăruşi, încărcaţi cu grinzi putrede şi cu bolovani luaţi din dărîmături; dintr-o casă arsă sau părăginită în vale, se făcea una nouă, mai sus.

Strada, cu caldarîmul desfundat, era înţesată de cîini jigăriţi, plini de rîie, de răni, murdari, năpîrliţi, flămînzi şi cuminţi. Pe-alocuri, în gropi pe care nimeni nu se gîndea să le astupe, se vedeau, în mijlocul străzii, căţele leproase alăptîndu-şi căţeii orbi, privind cu tristeţe la trecători, la hamali, la măgăruşi, care le ocoleau cu obişnuinţă, semn că le ştiau din totdeauna aici.

― Ptiu! făcu Haralamb. Şi ce minunăţie părea, cînd te uitai de jos!

― Oraş vechi! răspunse Anton Lupan, pe care nu-l mai mira ceea ce vedea în jur. Oraş bătrîn de două mii cinci sute de ani!

― Şi ce, dacă-i bătrîn, nu se poate înnoi, ori măcar curăţa?

― Ba s-ar putea, dar vezi tu, aici şi oamenii sînt la fel de bătrîni.

Haralamb ridică din umeri, nemulţumit de tot ceea ce vedea, dar mai cu seamă de afurisitul iaşmac.

Un străin care vine prima oară la Stambul şi nu ia o busolă cu el, se rătăceşte în cîteva clipe în labirintul lui de străzi, străduţe şi ulicioare strîmbe, încălecate, încîlcite, fără început şi fără sfîrşit, mai ales că toate-s la fel şi aproape nici una nu are vreo tăbliţă care să-i amintească numele.

Înfiinţat cu aproape şapte sute de ani înainte de Christos, de către megarieni, neam de greci vestiţi în vechime, şi trecut pe rînd în mîna unor stăpîni feluriţi, oraşul, numit la început Bizanţ, a crescut la întîmplare. La început a fost prea mic, pe urmă a fost prea mare ca să-l mai poată pieptăna cineva. Stăpînii au ridicat palate, turnuri şi ziduri de cetate, creştinii biserici, credincioşii moschei, de-ţi uimesc ochii şi azi, iar restul s-a făcut din mila lui Dumnezeu şi-a profetului.

Megarienii, de felul lor pescari şi negustori, nu s-au arătat atît de războinici ca să-şi poată apăra sălaşul, şi acesta, ajuns cu timpul la înflorire, a trecut pe rînd în mîna tot a altor stăpînitori: perşii lui Darius I, atenienii şi spartanii, macedonenii, apoi romanii, de la al căror împărat Constantin, Bizanţul şi-a luat numele Constantinopole, folosit din greşeală şi azi, spre necazul turcilor. Aceştia au pus mîna pe el abia pe la jumătatea secolului al XV-lea, după trei înverşunate asedii; l-au făcut capitala împărăţiei turceşti şi de-atunci nu l-au mai dat din mîini. Dar, schimbîndu-i numele în Stambul, ca să se piardă toate urmele trecutului, nici n-au băgat de seamă că numele nou nu era barem un cuvînt turcesc. Cucerind ei oraşul, au găsit aici sumedenie de greci, cum era firesc. Aceştia