numără cinci icosari arvună, armeanul şovăi, scoase încă zece, plata întreagă, să fie scăpat, apoi plecă, trăgîndu-se de-a-ndăratelea pe schelă şi făcînd cîte o temenea la fiecare pas. În clipa aceea, căpitanul, care se uita după el, simţi o privire ciudată abătîndu-se asupra sa, de undeva din mulţimea de pe chei – o privire scurtă şi ferită, pornită dintr-un ochi viclean. Îşi aţinti luarea aminte într-acolo, sub îndemnul unei tulburări de neînţeles, dar în mulţimea îmbulzită pe mal nu deosebi nici un chip care să-i spună ceva, deci se gîndi că nu fusese decît o închipuire – şi se întoarse liniştit la oamenii din echipaj.

Aceştia se spălaseră, îşi orînduiseră îmbrăcămintea şi erau gata de drum. La urmă se ivi şi Ismail, pe tambuchiul de la prova, îmbrăcat cu cele mai frumoase haine de marinar pe care le avea, dar în locul bonetei cu fesul în cap.

― Ei, Ismaile, ce faci, mergi cu noi sau te duci să-ţi vezi casa? îl întrebă Anton Lupan.

Bucătarul ridică din umeri, încurcat, şi, cînd să spună o vorbă, icni, parcă lovit în cap, trăgîndu-se înapoi un pas, alb la faţă şi cu ochii mari.

E bine să amintim aici, că la vremea aceea, Ismail era un om de vreo patruzeci de ani, care cutreierase de flăcău Marea Neagră, Marmaraua, Mediterana, Marea Roşie, ba ajunsese şi prin Oceanul Indian, pe fel de fel de corăbii, cu fel de fel de căpitani, că înfruntase furtuni, luase parte la lupte cu piraţi, scăpase din naufragii, că într-un cuvînt, era un om încercat şi brav. E drept că aşa cum îl ştim, mai mult scund decît înalt, cu capul pleşuvit, rotund ca un bostan, cu faţa gălbuie, cu nasul ca un boţ de ceară lipit între ochii micuţi şi înlăcrămaţi, iar sub nas cu o mustaţă alcătuită din două duzini de ţepi rari, bravul nostru marinar nu avea înfăţişarea cea mai potrivită cu vitejia sa. Dar faptele i se cunoşteau şi nimeni nu îndrăznea să i le tăgăduiască, nici între prieteni, nici între duşmani.

Deci, tovarăşii săi ridicară miraţi capul să descopere pricina spaimei care i se ivise deodată pe obraz.

În faţa schelei, pe chei, stătea înfiptă o turcoaică, mare şi lătăreaţă, bîţîind din picior, cu mîinile în şolduri ca o precupeaţă de la noi, nu atît de înaltă cît îndesată, cu sînii ca două tîrne, cu trunchiul ca un poloboc lăbărţat. Picioarele, parcă mai groase decît bintele de pe chei, erau vîrîte în ghete galbene peste care se răsfrîngeau şalvarii liliachii; în sus avea o feredgea albastră, iar faţa îi era acoperită de un iaşmac negru, sub care se ghiceau ochii fioroşi, ca ai tartorilor din iad.

Ismail se mai trase un pas înapoi şi din galben, obrazul i se făcu stacojiu.

― Ghiulsum! izbuti să îngîne, cu glasul firav. Turcoaica înaintă după el.

― A, te-am găsit, hoţomanule! o auziră cei ce ştiau graiul otoman. Ai fugit de pe Penelopa, ai scăpat de kir Iani, credeai că scapi şi de Ghiulsum, hai?

― Domnule, şoşoti Gherasim, înfiorat, un nume mai potrivit nici că se putea! Cînd îl aud, parcă simt doi ghionţi, unul în coaste şi altul în cap!

― Unde mi te-ai ascuns de astă-toamnă, stîrpitură? continuă turcoaica, făcînd încă un pas. De plecat ai ştiut să pleci, dar bani să-mi trimiţi, ioc. Ţi-am vîndut catîrul, auzi, haimana ce eşti!

Ismail înghiţi un nod şi lacrimă, îndurerat:

― Ghiulsum!…

― Ţi-am vîndut ligheanul şi ibricul cu flori de trandafir.

― Aman!…

― Ţi-am vîndut iataganul, şalvarii de atlas… Covorul de Brussa l-am dus la Bazar…

Ismail se şterse la ochi.

― Şi-acum unde plecai, pezevenghi bătrîn?

― Veneam acasă, Ghiulsum!

― Cu haine de ghiaur? Piei din ochii mei şi pune-ţi şalvari.

Bucătarul se trase de-a-ndăratelea pînă la prova, unde se auzi ducîndu-se de-a berbeleacul pe scări. Femeia rămase în faţa schelei, cu mîinile în şolduri, bîţîind din picior de se cutremura cheiul şi bintele vuiau.

― Domnule, zise Gherasim, spumegînd neputincios, ce-ar fi să-i asmut pe Negrilă, n-ai vrea?

Căpitanul îl linişti, cu scaun la cap:

― Ţine-ţi firea, Gherasim; aici sînt treburi de familie şi noi nu avem dreptul să ne amestecăm, oricît am fi de mîniaţi!

După o vreme ieşi şi Ismail pe punte, urcînd fără îndemn scările, cu şalvari şi giubea. În locul fesului îşi pusese turban, răsucit de trei ori – şi aşa îşi simţea capul greu ca după chiolhan.

― Domnule! i se adresă în şoaptă lui Anton Lupan, vorbind pe limba acestuia. Dam cinci lire, puteam?

― Fireşte, e dreptul tău; numai că nu am lire, ci icosari.

― Icosar bun, schimbam zaraf.

După ce îşi luă banii, bucătarul se îndreptă spre schelă, cu paşi de bolnav.

― Ismaile, nu uita, la noapte plecăm! îl strigă Gherasim pe turceşte, ca să înţeleagă şi nevastă-să.

― O să vină cînd îi dau drumul eu! răspunse Ghiulsum, pornind să-şi legene trupul lătăreţ pe chei, la doi paşi înaintea nefericitului ei bărbat.

― Dacă asta mai vine o dată aici, o arunc în Bosfor! scrîşni Gherasim, negru în obraz.

― Nu te prinde; s-ar putea întîmpla tocmai pe dos. Nu te-ai uitat la ea?

Curînd Ghiulsum se pierdu în mulţime; Ismail, mai pirpiriu, se pierduse înaintea ei…

― Ei, ghiaurilor, zise Anton Lupan, destul de mîhnit de necazul bietului bucătar. Hai acu’ să mergem şi noi – restul să-l lăsăm în grija lui Allah!

Aşa se lămuri taina acelor oftaturi pe care le auziseră cu toţii în ultima vreme, din ce în ce mai adînci, mai jalnice, pe măsură ce se apropia clipa plecării. Mai rămînea să se vadă de ce, uneori, bucătarul, în timp ce cu un ochi vărsa lacrimi, cu celălalt zîmbea cald şi gingaş…

CAPITOLUL  IX

„Drum bun, domnule Vaillant!…”

Privit de pe Bosfor, Stambulul, clădit pe coline care se ridică de jur împrejur, pare o grădină în amfiteatru, a cărei verdeaţă brăzdează zidurile colorate, turnurile, acoperişurile şi cupolele palatelor; numai minaretele zvelte, albe, cu balconul lor circular şi cu vîrful ascuţit împungînd cerul, se ridică deasupra, desprinse de restul reliefului, ca nişte catarge ale unei corăbii ciudate, o arcă ancorată într-o mare bizară de sicomori, nuci, salcîmi, chiparoşi şi platani. De departe, toate au puritatea cerului şi-a mării, care ele însele înfăţişează aici tot ce poate avea mai pur safirul şi smaraldul…

Urmat de cei patru ghiauri ai săi şi cu