― N-avem!

― Nici ceva borangic? Hai, nu fii hapsîn!

Dacă văzu că nu-i rost de scăpare, Gherasim ridică din umeri, plictisit, se uită la Negrilă, care mîrîia arătîndu-şi colţii, apoi spuse, zîmbind:

― Văd că nu pot scăpa de voi! Poftim, uitaţi-vă în hambar!

Negustorilor nu le trebui mai mult; se năpustiră ca nişte corbi asupra bocaportului, fără să se mai uite în jur, fără să ţină seama de nimic, fiecare vrînd să pună mîna pe marfă cel dintîi. Dar n-apucară să facă prea mulţi paşi, că Negrilă se zburli din vîrful cozii pînă la urechi şi începu să-şi clănţăne fioros colţii.

― Hoţii, Negrilă! strigă Gherasim, izbucnind în rîs. Hoţii! Şo pe ei!

Dulăul nu aşteptă mai mult; se lăsă pe picioarele de dinapoi, îşi înfipse ghearele în tendă, se îndoi ca un arc – şi cînd se aruncă înainte, pe punte nu mai era picior de străin. Misiţii şi negustorii se îmbulzeau pe schelă, care pîrîia sub picioarele lor, de-ai fi zis că acum se rupe şi-i lasă să cadă în Bosfor.

Negrilă se întoarse triumfător, fluturîndu-şi coada pe sus, scărmănînd o bucată de giubea care-i rămăsese în dinţi.

Echipajul Speranţei se prăpădea de rîs, în vreme ce oaspeţii nepoftiţi îşi trăgeau sufletul pe chei, înjurînd. Deprinşi cu cîinii adormiţi din Stambul, Negrilă li se părea o fiară primejdioasă venită din inima Africii.

― Ce-a fost cu hărmălaia asta aici? întrebă Anton Lupan, ieşind din cabină, unde îşi pusese hainele de oraş.

― Ia, ce să fie, răspunse Gherasim, l-am învăţat niţică negustorie pe cîinele ăsta, să nu-i pară rău că a făcut drumul pînă aici!

― Aşa?… Bine! Ei, uite, Gherasime, cred că acum e rîndul tău să rămîi de vardie. Ismail o fi şi el dornic, ca tot omul, să-şi vadă casa, iar pe ceilalţi vreau să-i iau cu mine, să-l plimb prin Stambul.

― Foarte bine, domnule. Şi aşa n-aveam nici o treabă cu turcii. Cînd om ajunge la Pireu, o să fie altceva.

Cum vorbeau el astfel, din mulţimea care forfotea pe chei se desprinse un străin, un om ca la vreo patruzeci de ani, cu obrazul măsliniu, cu fes roşu, şalvari verzi şi giubea prăzulie, împodobită cu înflorituri de argint, însă roasă de timp. Acest necunoscut, după chip armean, care privise întîmplarea de adineaurea, părea că-i păstrează lui Negrilă un respect deosebit, de aceea, cu toate că avea dorinţa să ajungă pe puntea Speranţei, nu îndrăzni să treacă schela, ci începu să facă semne de chemare şi temenele, ţinîndu-se la cîţiva paşi de marginea cheiului.

― Ce-i, efendi? întrebă căpitanul mirat, folosind, atît cît nu uitase, limba folosită şi de sultan.

După ce mai făcu încă o temenea, străinul răspunse cu glasul dulceag:

― Vreau să vorbesc cu efendi căpitan.

― Eu sînt: poftim pe bord.

― Hm, da… Vă rog, însă, legaţi leul, că-l văd cam supărat!

― N-avea nici o grijă; dacă eşti om bun scapi teafăr! răspunse Gherasim, în locul lui Anton Lupan.

În sfîrşit, armeanul negricios păşi pe punte, aruncînd priviri speriate către Negrilă, care-şi reluase locul pe bocaport, gata să-şi arate colţii cum s-o simţi nevoia.

― Eu sînt Agop, Agop din Bazar, dac-ai auzit, începu vizitatorul, apropiindu-se de căpitan, cu o temenea la fiecare pas.

― N-am auzit. Dar ia spune, ce nevoie te aduce la noi?

― N-ai auzit? Agop. Am avut prăvălie, în Bazar, covoare şi giuvaeruri, dar acum, de cînd a fost războiul, am scăpătat. Ah, efendi, sînt om sărac!

― Şi ce vrei dumneata de la mine? Nici noi nu sîntem bogaţi.

Armeanul făcu încă o temenea.

― Am venit să întreb, fiindcă am aflat unde mergeţi, n-aţi vrea să mă luaţi şi pe mine pînă la Pireu? Vreau să încerc ceva negustorie la Atena, poate oi avea noroc mai mult, că aici nu mai e de trai pentru un biet armean.

Căpitanul aruncă o privire întrebătoare spre cîrmaci. Acesta se apropie, alene, cu mîinile în buzunare, privind printre pleoape la oaspetele în giubea.

― Ia ascultă, jupîne, ce înseamnă aia scăpătat? La mine şi la noi ăştialalţi înseamnă să n-ai o para de tutun. La un negustor mi se pare că stă altfel socoteala, ia spune, cu cîte pungi ai rămas?

― Pot să plătesc, cum nu, plătesc cinstit! răspunse armeanul, ocolind întrebarea.

― Atunci ce treabă ai să te milogeşti de noi şi nu te duci cu vaporul?

― Pe vapor sînt mulţi hoţomani, începu repede Agop din Bazar. Am cu mine ceva calabalîc, a, nu, nu sînt lucruri de preţ, boarfe de prin casă, ce mi-a mai rămas, un cufăr, un balot, cîţiva saci. Pe vapor le pierzi urma, pe tine te bagă la cabină, calabalîcul la hambar – deasupra pune capacul şi pînă la Pireu ţi-l scotocesc de te lasă fără un ac.

Lui Gherasim lucrul nu i se părea tocmai curat, dar nici ce să piardă n-avea.

― Şi cît vrei să plăteşti dacă te luăm cu noi?

― Pentru mine şi pentru bagaj?

― Da; numai să nu vii pe urmă cu tot bazarul, că stricăm socoteala.

― Nu, frumosule palicar! Un cufăr, un balot, vreo trei saci… Ei, cît să plătesc? Cît vrei dumneata?

Cîrmaciul se scarpină în cap:

― Păi să ne dai trei sute de drahme; cincisprezece icosari.

Anton Lupan ridică ochii, mirat; preţul i se părea nebunesc; cu banii aceştia putea să trăiască timp de o lună un vizir din cei mari. În schimb, pe chipul armeanului trecu un zîmbet în care se vădea mulţumirea. Dar Agop din Bazar îşi alungă repede zîmbetul şi începu să se văicărească, frîngîndu-şi mîinile:

― Cincisprezece icosari? De unde să iau atîţi bani, palicarule? Hai, fii om de omenie şi ai milă de un biet negustor scăpătat.

Gherasim stătu o clipă în cumpănă; se gîndea că poate întrecuse măsura şi-avea să-şi alunge muşteriul, care, oricum, nu era de lepădat. Văzîndu-l aşa, armeanul crezu că îl supărase şi se repezi, gîfîind:

― Cincisprezece ai spus? Cincisprezece îţi dau, c-aşa sînt eu, asta m-a dus de rîpă, filotimia. Cînd ajungem la Pireu, îţi mai dau şi-un şal de caşmir persan, să-l ai amintire de la Agop din Bazar.

― Bine, jupîne, dă arvuna şi ne-am împăcat!

― Cînd plecăm? întrebă armeanul, încercînd zadarnic să-şi ascundă nerăbdarea.

― Dacă avem vînt potrivit, plecăm la noapte sau mîine în zori, răspunse de data asta Anton Lupan. Aşa că dumneata, efendi Agop, deseară să fii aici cu tot calabalîcul pe care îl ai.

După ce