Speranţa îşi urma drumul repede, dusă de curent, pe lîngă malul european. Pe ţărm, un şir de pescari, încovoiaţi, opintindu-se ca nişte cai în ham, îşi trăgeau bărcile la edec, neputînd învinge cu vîslele vîrtejul stîrnit de mega reiumà.

Mai departe, ţărmurile se îndepărtau iarăşi, curentul se domolea şi Bosforul îşi relua culoarea lui de safir, mai clară şi mai adîncă decît a cerului înalt.

Din loc în loc, în apropierea malului, se vedeau un fel de platforme, puse pe pari, în vîrful cărora stăteau, ca nişte momîi, pescari cu undiţe sau cu plase.

Lui Anton Lupan, care străbătuse de multe ori Bosforul, şi-i văzuse în aceleaşi locuri, i se părea că sînt nişte vietăţi ciudate, un fel de cocostîrci cu chip omenesc, care se năşteau cu picioarele în apă şi aşa mureau.

Ştia că aceşti pescari stăteau ceasuri întregi acolo, nemişcaţi, pîndind undiţa. Uneori îi prindea somnul, picoteau, capul le cădea în piept, apoi se prăbuşeau în apă şi se înecau în somn, fără să ştie cum arată moartea.

Soarele se ivi în stînga, luminînd malul european, ale cărui coline se desfăşurau ca trase cu sfoara, înecate în verdeaţa grădinilor şi presărate cu sate construite parcă pentru jocul copiilor, din carton colorat.

Dincolo de Arnăut-kioi începură să se înşiruiască, în marginea apei, alcătuind o linie neîntreruptă, palatele de vară ale mai-marilor, palatul sultanei, ale vizirilor, paşalelor, miniştrilor… Speranţa mergea atît de aproape de ţărm, încît la ferestrele zăbrelite de la odăile femeilor se puteau vedea mişcînd draperiile negre, din spatele cărora cadînele priveau răsăritul soarelui, sau poate, în chinul nesomnului, visau cu ochii deschişi la eroul care avea să vină odată să le rupă gratiile.

Prin faţa corăbierilor noştri alunecau alte palate, albe, alte sate: Corn-Ceşmé, Orta-kioi, Siragan-serai, apoi Dolina-Bagşé numit odinioară Iasonion, după numele lui Iason, care debarcase aici cu argonauţii săi porniţi în căutarea lînei de aur.

Mai chibzuiţi, sultanii dispreţuiseră visul nebunesc al argonauţilor şi se mulţumiseră cu lîna de mioară, care, de pildă, unuia mort de curînd, Abdul Medjid, îi ajutase să ridice la Dolma-Bagşé un imens palat veneţian, altminteri plin de fineţe şi de graţie, dar care, fireşte, s-ar fi potrivit mai bine la Veneţia decît în decor otoman.

Printre aceste seraiuri se ridicau minarete albe ca date cu var. Apoi se iviră clădirile greoaie din marginea oraşului, cazărmi şi magazii, în vreme ce, deasupra lor, colinele îşi păstrau verdeaţa. Bosforul se lărgea într-una, pînă ce malul asiatic cu casele din Skutari, aşezate în amfiteatru, se îndreptă către sud. În faţa lui, spre apus, se deschidea un golf larg din fundul căruia pornea Cornul de Aur, pătrunzînd ca o lamă albastra printre colinele Rumeliei şi despărţind Stambulul de suburbiile lui, aflate în dreapta.

Speranţa îşi urmă drumul, pe malul drept, şi ajunse la cheiul Caiafei, după ce trecu prin faţa unui şir nesfîrşit de vapoare, barcazuri, caice şi corăbii aşezate în ordine militărească, toate cu prova în larg şi pupa la mal. În faţă, spre Skutari, de pe ţărmul asiatic, lucea în soare un far alb, aşezat deasupra unei îngrămădiri de stînci; era Turnul Fetei, numit şi al lui Leandru, dar fără nici o legătură cu tînărul erou grec din Abydos, care, cum spune legenda, se înecase în Hellespont, nu în gura Bosforului.

Cu toate că nu era nici ora şapte dimineaţa, pe cheiul Galatei forfotea o neastîmpărată mulţime de oameni, îmbulzindu-se, îmbrîncindu-se, vorbind toţi deodată, strigînd, înjurînd, chemîndu-se unii pe alţii în aproape toate limbile Pămîntului, turceşte, greceşte, franţuzeşte, italieneşte, englezeşte, româneşte, ca într-un nou Turn Babel.

În faţa vămii ancorase un vas de pasageri, venit din Mediterană, şi în preajma scării pe care călătorii încercau să coboare, roiau zeci de bărci cu barcagii fioroşi, ameninţîndu-se cu vîslele, sau cu cuţitele trase de la brîu, în lupta pentru un muşteriu. Cînd unul din aceşti nefericiţi muşterii, ameţit de strigăte şi de înjurături, ajungea la chei, uitîndu-se buimac împrejur, altă mulţime se repezea asupra lui, îi smulgea bagajele din mîini şi-l tîra spre necunoscut, printre mîini care, neputînd înhăţa un geamantan, se întindeau cerînd, cu neruşinare şi aproape ameninţător, bacşiş.

― Este marfă pentru Stambul? strigă o gloată de asemenea derbedei, năpustindu-se să sară pe puntea Speranţei înainte de a se pune schela.

Gherasim îi întîmpină cu un rînjet de dispreţ:

― N-avem nimic; plecaţi de-aici, puşlamalelor!

Apoi le împărţi cu dărnicie un şir de cumplite înjurături, în toate limbile orientului – şi ca urmare mulţimea se îndepărtă, mîrîind.

Ca şi cînd nu ar fi aşteptat decît să se facă linişte, din spatele lor se iviră misiţii şi negustorii, mai mult greci şi armeni, unii îmbrăcaţi în haine arătoase, alţii mai ponosiţi, dar toţi cu acelaşi zîmbet mieros.

― Ce vreţi? întrebă Gherasim, punînd schela.

Cîţiva păşiră pe punte, ploconindu-se linguşitor, cu mîinile pe piept. Negrilă, care aştepta pe bocaport, cu coada zburlită, îşi arătă colţii, gata să se repeadă în ei.

― Aveţi ceva marfă? întrebă tainic unui din vizitatori. Plătim bine, bani peşini, numai aur, efendi!

De la război, imperiul sultanului nu se mai bucura de bogăţiile Ţărilor Române şi, în aşteptarea mărfurilor dulci cu care fuseseră deprinşi, negustorii sau misiţii lor umblau cu limba scoasă pe chei, întîmpinînd hămesiţi puţinele corăbii şi barcazuri de la Dunăre, gata să plătească oricît pe bunătăţile primite odinioară plocon.

― N-avem nimic! răspunse Gherasim îndîrjit.

― Ceva trebuie să aveţi; se cunoaşte că magazia-i plină cu vîrf!

― Ei, şi ce vă priveşte pe voi? Avem cherestea pentru Pireu.

Un misit, cu ochii urduroşi sub ochelarii plesniţi, făcu un pas înainte şi se aplecă la urechea lui Gherasim, arătîndu-şi dinţii ştirbi într-un zîmbet dulceag:

― Cherestea? Allah, Allah, Allah!… Şi dacă-i pentru Pireu, nu putem face să se oprească la Stambul?

Zicînd acestea, băgă mîna în buzunarul giubelii şi îşi zăngăni punga ademenitor.

― Plecaţi, n-avem marfă, v-am mai spus! răspunse cîrmaciul, neademenit nici de zăngănitul banilor, nici de zîmbetul lipicios.

Misitul nu deznădăjdui:

― Allah, Allah, Allah! Ce om rău! Hai să deschidem magazia, poate ai şi altceva, nu doar cherestea. Poate ai uitat. Vreo putină cu brînză? Vreun butoi de Cotnari? Ştiu un vizir, plăteşte aur, o medgidie ocaua.

― N-avem nimic, înţelege cînd îşi vorbesc turceşte!

― Poate ai vreun chiup cu miere? Sau ceva