povestea Haralamb, în hazul lui Ieremia, să intru la baia aia, că tot n-aveam ce face în gară, dacă nu pleca nici un tren. Ce să vă spun, murdar n-am fost niciodată de felul meu, şi mai puţin acuma, cînd avem din belşug şi săpun şi apă. Măi frati-miu, dar cînd m-au luat băieşii ăia turci, de le zice tellaci, şi m-au purtat prin odăi cu aburi, să-mi iasă şi sufletul nu numai năduşala, şi s-au pus să mă răzuie şi să mă frece, şi dă-i, şi dă-i, cînd cu săpun, cînd cu apă fiartă, eu zic că au căzut de pe mine pe puţin şapte piei… La sfîrşit m-au dus într-o odaie unde m-au aşezat pe un divan, învelit pînă la gît, numai între paşale şi negustori bogaţi, care fumau ciubuc, beau limonadă cu gheaţă şi cafele, de nu se mai săturau… Ce să vă spun, cînd am plecat de-acolo, peste vreun ceas, parcă aveam aripi şi la picioare, şi la subsuori, că eram uşor ca fulgul şi nu mai simţeam caldarîmul sub călcîi. Ei, ce folos că te îmbăiezi aşa, mi-am zis, dacă afară, nu apuci să ajungi la capul uliţei şi te murdăreşti iar! Mai bine, din toate băile astea, că după cum am auzit sînt cu sutele, ar face una mare, să spele şi oraşul o dată, de sus pînă jos, să ia de pe el măcar un rînd de jeg…

― Ia să fi fost acolo nişte băieşiţe în loc de tellaci! rîse Ieremia. N-ai mai fi acum aşa supărat!

Haralamb rîse şi el, făcînd haz de necaz; rîse şi Mihu, cu toate gîndurile acelea îngrijorătoare care i se învălmăşeau în cap. Numai plutaşul tăcea cu ochii aiurea.

― Da’ tu ce naiba eşti aşa posac? îl întrebă Ieremia. Corăbii ştiu că nu ai, ca să zici că ţi s-au înecat!

― Ce să am, domn’ căprar?! Mi s-a întîmplat şi mie o istorie la Stambulul cela – şi parcă şi-acum simt că mă ia cu ameţeală cînd mă gîndesc la ea.

― Ce istorie?

Cristea Busuioc suspină; ca să-şi povestească păţania, trebuiau vorbe multe, aşa de multe că nici nu ştia de unde să le scoată, el, obişnuit să deschidă gura numai la zile mari.

― Ia spune! stărui şi Haralamb.

― Apoi eu n-am fost la baie, începu plutaşul, cu spaima neînotătorului care trebuie să-şi dea drumul într-un rîu înspumat. N-am fost la baie, dar umblînd prin Pera, am nimerit la un fel de mănăstire de călugări turci, numai că la ei călugării se cheamă dervişi.

― Te trage aţa la mănăstire! zise, în batjocură, Ieremia, care ştia despre ucenicia lui pe lîngă călugării de la Durău.

― Ba nu mă trage de fel, că să mă fi tras, aş fi rămas călugăr, nu m-aş fi făcut plutaş! Am intrat numai aşa, ca să casc gura.

― Da’ cu călugărul nostru ce-o fi? întrebă Haralamb. Astăzi nu şi-a scos capul pe punte. V-aţi uitat careva pe la el? N-o fi bolnav?

― N-are nici pe naiba, răspunse Ieremia. Stă pe dăsagă şi citeşte în Biblie.

Mihu întoarse capul; poate era acum timpul nimerit să spună şi el gîndul care-l chinuia, dar plutaşul odată pornit, îşi urmă povestirea, nedîndu-i răgaz:

― Ei, şi cum vă spuneam, mi-am vîrît şi eu nasul în mănăstirea, adică, în moscheia ceea, fireşte după ce mi-am scos cizmele, fiindcă altfel, ştiţi şi voi, nu te lasă să intri măcar de-ai fi rudă cu sultanul.

Aici Mihu oftă, cu gîndul la cizmele lui, în timp ce Cristea Busuioc urma, chinuit să scoată atîtea vorbe din cap:

― Înăuntru nu era o moscheie ca toate moscheile, ci o hardughie rotundă, ca manejul la reghimentul de călăraşi; numai că în mijloc, în loc de nisip avea o podea dată cu ceară şi lustruită de-ţi puteai răsuci mustaţa în ea. De jur împrejur era un parmaclîc, dincoace de care se îmbulzeau credincioşii; sus, într-un pridvor întins de jur împrejurul moscheii, stătea pesemne lumea mai aleasă, vizirii, paşalele ori poate chiar sultanul; în unele locuri erau despărţituri, cu perdele, de bună seamă pentru femeile lor din haremuri.

― Şi nu ţi-a dat prin minte să dibuieşti scara, ca să vezi şi tu ce-i după perdelele alea, cum se înfăţişează nevestele sultanului? întrebă Haralamb.

― Păi dar! Ce, voiai să-mi las capul pe-acolo? Să fi fost tu, nu m-ar fi mirat!

Haralamb oftă:

― Of, Laleli, fraţilor! Aţi văzut ce ochi avea?

― Potoleşte-te, vere, că într-o zi, aşa mototol cum îl vezi, şi-o ieşi şi Ismail din fire! zise Ieremia. Ia spune mai departe, Busuioace! Pe urmă am să vă spun şi eu una, tot cu călugări, că şi pe mine m-a purtat necuratu’ tot la o moscheie din asta.

― Şi cum vă spuneam, urmă plutaşul, năduşit ca hamalii împovăraţi, am intrat eu la dervişii ceia tocmai cînd începea slujba. Într-o parte era un perete cu uşi peste care atîrnau perdele, cum ar fi altarul la noi; un bătrîn, slab de-ai fi zis că acu’-acu’ îşi dă duhul, cu o bărbuţă sură, stătea turceşte în faţa altarului, cu doi călugăraşi tinerei aşezaţi de o parte şi de alta. Pe urmă s-a deschis o uşă şi-au început să vină dervişii, doi cîte doi, ţinîndu-se de mînă, dar nu erau îmbrăcaţi călugăreşte, ci mai degrabă semănau cu arnăuţii pe care i-am văzut şi pe la noi, destulă vreme. În cap purtau fes, însă nu roşu, ci negru sau vînăt, ştiu eu? – că nu se vedea bine; pe urmă aveau un fel de vestă, sub ea o fustanelă încreţită, lungă pînă sub genunchi, iar în jos, izmene strînse pe pulpă, toate astea albe de îţi luau ochii. Numai că deasupra purtau un fel de sarice aruncate pe umeri, lungi de atingeau pămîntul şi fiecare tot în altă culoare. Care cum intra, trecea prin faţa bătrînului – ăstuia îi zice imam, adică ce-ar fi la noi popa sau stareţu’ – făcea temenele, pe urmă se ducea să se aşeze în rînd, cu ochii la altar. Pînă să vină toţi, a ţinut o vreme, că erau poate douăzeci, dacă nu mai mulţi, şi se mişcau iavaş-iavaş, pehlivanii. Cînd n-a mai fost nici unul de venit, au început să facă mătănii şi să se repeadă cu fruntea