în duşumea, ca orătăniile care ciugulesc grăunţele căzute din sac; în vreme ce se chinuiau aşa, bolboroseau ceva laolaltă cu imamul, dar nu ştiu cine-i înţelegea. Treaba asta a ţinut şi ea o vreme, pe urmă s-au ridicat, au trecut iar prin faţa imamului, să-i binecuvînteze; care cum scăpa de-aici îşi lepăda sarica şi venea la mijloc, unde rămînea ţeapăn, să zici că şi-a dat duhul, aşa, de-a-npicioarelea. Pe urmă, măi vere, nu ştiu de unde naiba a început să se audă o muzică molcomă, de-ţi dădea şi somn şi ameţeală, un cîntec subţirel ca plînsul fecioarei, amestecat cu bătăi de tobă, da’ nu aşa tare cum bat tobele la oştire. Dervişii stăteau în mijlocul moscheii şi păreau că nici măcar nu suflă. De la o vreme, unul şi-a ridicat încet braţele în lături, cum s-ar fi trezit din visare, şi a început să se învîrtească, întocmai ca la o horă. Ceilalţi s-au luat după dînsul, unul cîte unul, pînă ce toată moscheia s-a umplut de fustanelele lor înfoiate; parcă nu mai erau bărbaţi, ci fete.

― Nene Ieremie, strigă Mihu, stai la taifas ori eşti de veghe? Uite colo, în stînga bompresului, o corabie cu trei catarge!

Oamenii îşi ridicară capetele, ca să se uite pe deasupra parapetului. Corabia se vedea departe, pe linia învolburată a orizontului, îndreptîndu-se spre nord-vest, cu vîntul într-o coastă. Pesemne ieşise din golful Iedremid şi se îndrepta spre insula Lemnos, ai cărei munţi se ghiceau, amestecaţi cu norii, departe, cîteva carturi în faţa traversului.

Văzînd-o că-i aşa departe şi se duce repede, oamenii nu-şi mai stricară ochii pe dînsa.

― Las-o ciorilor, măi băiete, fu nu vezi c-o înghite hăul? Doar n-oi crede că ne taie drumul! zise Haralamb.

Iar plutaşul îşi continuă povestirea:

― Măi fraţilor, nu ştiu cum nu-i apuca ameţeala pe dervişii ceia, că mie mi se învîrtea capul, numai privindu-i – şi mi se mai învîrte şi acuma; ieri barem, am fost năuc pînă seara. Imamul se ridicase din faţa altarului şi trecea printre dînşii, bătînd din palmă la răstimpuri, poate ca să-i îmboldească, ori să grăbească muzica. N-are să-mi piară din ureche cît oi trăi piuitul fluieraşelor şi bătaia tobelor. Dervişii se învîrteau din ce în ce mai repede, cu braţele în lături, cu capul pe un umăr, cu gura deschisă pe jumătate, ca leşinaţii. N-am văzut bine, dar parcă aveau ochii închişi şi nu ştiu cum naiba nu se ciocneau unii cu alţii în vîltoarea ceea. Cît a ţinut învîrtirea, n-aş putea spune, că de la o vreme m-a cuprins un fel de toropeală, de nu mai aveam putere să mă ridic, să plec naibii; dar, după cîte am putut să-mi dau seama la urmă, trebuie să fi ţinut mai bine de un ceas. Dom’ căprar, eu zic că să cauţi prin satele noastre n-ai să găseşti un flăcău să joace atîta la horă.

― Auzi vorbă! pufni Ieremia. Cînd munceşti cu sapa ori cu toporul toată săptămîna, cred şi eu că nu te poţi lua la întrecere cu dervişii, care n-au altă meserie…

― Asta aşa e – recunoscu plutaşul. Dar pe mine, ce să-ţi spun, m-a apucat ameţeala. Şi parcă numai pe mine? Toţi cîţi erau în moscheie îşi legănau capetele, cu blegeală, să zici că şi-au uitat de toate cîte sînt pe lume.

― Atunci să fi urcat scara, să fi dat o raită pe la muierile lor! sări Haralamb. Mai ştii, poate că le-ar fi prins bine!

― Nu spune, că n-ai fi fost în stare să urci nici o treaptă! Ascultă-mă pe mine, învîrteala ceea te prosteşte! Noroc că după o vreme au început şi dervişii să dea semne de osteneală. Care cum nu-l mai ţineau picioarele se oprea, îşi trăgea răsuflarea, pe urmă îngenunchea şi rămînea ţeapăn, cu capul pe podele. Nişte dervişi mai tineri, poate învăţăceii lor, le aduceau saricele şi-i înveleau pe umeri, cum înveleşte ţăranul caii năduşiţi, cînd vine de la drum seara. Imamul trecea pe la fiecare şi făcea asupra lor semne ciudate, adică îi binecuvînta, că nu cred să-i fi certat pentru lenevie. Cînd n-a mai fost nici unul în picioare, au mai stat ce-au mai stat, aşa, prăbuşiţi sub sarice, pe urmă s-au ridicat, s-au aşezat în şir, doi cîte doi, au dat de cîteva ori ocol moscheii, parcă fălindu-se în faţa credincioşilor, cu toate că aveau chipul plin de visare şi smerenie – şi au ieşit pe uşă, cum veniseră. Atunci am putut să mă ridic şi eu şi să-mi iau valea, da’ cît am coborît străzile, spre Galata, în urechi nu auzeam decît ţiuit de fluieraşe şi în ochi nu vedeam decît fustanele albe, rotindu-se. Iată, dom’ căprar, asta s-a întîmplat cu mine…

Atît vorbi plutaşul, pe urmă închise gura şi de-aici înainte n-avea să mai spună un cuvînt multe zile, decît cuvintele neapărat trebuitoare unui marinar care îşi face datoria.

― Acu’ m-am lămurit! zise Ieremia. Ăştia sînt dervişii-învîrtitori, de care mi-a vorbit bătrînul ăla.

― Ce bătrîn, Ieremie, că acu’ te aud întîia oară?! făcu Haralamb, cu mirare. Ori ai început să vorbeşti în dodii?

― Ba nu, măi vere, mi-a spus un turc bătrîn, în Skutari. Că umblînd aşa pe străzi, cît n-aveam ce face în gară, am nimerit şi eu la nişte dervişi, dar ăştia nu erau din ăi de se învîrteau, ca ai lui Busuioc, ci urlau de te-apuca nebunia. Chiar le şi zice, dervişi urlători, lua-i-ar boala!… Şi cînd am ieşit de acolo, turcul ăla bătrîn, unu’ care vindea baclavale la poartă, m-a povăţuit: „Acu’ treci Cornul de Aur şi du-te în Pera, la dervişii-învîrtitori, să-i vezi şi pe ei, altminteri rămîi ori ciung, ori şchiop, ori într-o ureche.”

― Şi-a rîs de tine, prostule! îl batjocori vără-su.

― Păi dar!… Nu vezi, m-am şi grăbit să-i urmez sfatul!…

― Şi cum e cu dervişii-urlători, vere Ieremia? Hai, spune-ne şi nouă!

― Ei, cu ăştia treaba e mai fioroasă; de-aici, chiar că e greu să ieşi fără să nu te-apuce nebunia. Cînd am intrat eu, tocmai începuse slujba, dar nu urlau chiar aşa tare. Moscheia înăuntru nu-i rotundă, ca dincolo, cum spunea Busuioc, ci lunguiaţă, aşa ca o şură de-a noastră. Împrejur are tot un fel de parmaclîc, dincoace de